CUM ÎŞI CRESC ALŢII COPIII: OBICEIURI SURPRINZĂTOARE ALE PĂRINŢILOR DE PE ALTE MERIDIANE

Deşi nevoile şi capacităţile puilor de om par să fie peste tot aceleaşi – că doar o singură specie suntem cu toţii –, creşterea copiilor prezintă nenumărate variaţii pe glob, în diferite ţări. Multe dintre obiceiurile altor popoare, legate de creşterea copiilor, ne apar surprinzătoare, în contrast flagrant cu ceea ce gîndim şi facem noi în aceleaşi privinţe. Iată, legat de practicarea zilnică a meseriei de părinte, cîteva asemenea aspecte în care ne deosebim neaşteptat de mult de semenii noştri de pe alte meridiane.

Punctul de plecare al acestui articol l-a constituit un text apărut recent în NPR. Autoarea, Emily Lodish, menţionează o serie de obiceiuri legate de creşterea copiilor, întîlnite în diferite ţări, şi care contrastează frapant cu cultura creşterii copiilor în Statele Unite ale Americii. Citindu-l, nu poţi să nu fii frapat şi de diferenţele dintre practicile menţionate în articol şi modul în care procedează mulţi părinţi în aceleaşi privinţe. Nu e vorba că aşa cum fac ei ar fi neapărat mai bine decît aşa cum facem noi, deosebirile ţin de tradiţie şi sunt o manifestare a diversităţii culturale. Fără a mai lungi vorba, iată „curiozităţile” menţionate în articol şi judecaţi singuri în ce măsură ne deosebim nu numai de unele popoare asiatice ori africane, ci şi de unii dintre europeni, în privinţa felului în care ne creştem copilaşii:

În Norvegia, copiii dorm afară la temperaturi sub zero grade Celsius

Menţionată adesea ca o excentricitate, această practică este totuşi frecvent întîlnită în Scandinavia, unde temperaturile scăzute domină o mare parte a anului şi unde, la asemenea temperaturi, bebeluşii sunt adesea lăsaţi să doarmă afară, în cărucior, bine înfofoliţi. Cei mai mărişori, trecuţi de un an, merg la creşă/grădiniţă, unde de asemenea petrec mult timp afară.

Este în mod clar o adaptare veche, la nivel naţional, la mediul dur al teritoriului locuit de aceste populaţii. Este vorba de „călirea” copiilor – un concept popularizat şi de mulţi pediatri de la noi, dar pe care nu toţi părinţii îl agreează şi îl pun în practică. Într-o ţară în care teama de curent e boală naţională, unii părinţi tind să înfofolească bebeluşii chiar şi casă, unde e cald (dacă nu cumva chiar prea cald) şi nu i-ar lăsa să doarmă afară nici în zilele blînde de Toamnă şi Primăvară. 

Mamele vietnameze îşi învaţă copiii să facă pipi la comandă

Încep prin a observa cînd dă copilaşul semne că ar vrea la oliţă şi atunci… fluieră. Cu timpul, se instalează un reflex condiţionat: copilul asociază fluieratul mamei cu mersul la oliţă şi se deprinde să facă pipi la „comanda” prin fluierat, spune autoarea articolului, şi, afirmă unii cercetători, copiii din Vietnam învaţă să facă la oliţa pe la vîrsta de 9 luni; în Occident, ne aşteptăm ca odraslele noastre să capete aceeaşi deprindere pînă la 3 ani. 

La populaţia Kisii din Kenya, mamele evită să-şi privească în ochi copilaşii

Pare ceva dur pentru mămicile de la noi şi din societatea occidentală, în general, unde a sta ochi în ochi cu bebeluşul tău, vorbind pe limba lui nearticulată, dar plină de zîmbete, este una dintre bucuriile vieţii de mamă. 

Mamele Kisii, sau Gussii, îşi poartă cu ele bebeluşii pretutindeni, dar cînd aceştia încep să gîngurească, îşi întorc ochii de la ei. A privi pe cineva în ochi este un act cu o profundă încărcătură emoţională şi care poate crea presiuni. Cercetătorii care au studiat fenomenul spun că, în orice caz, copiii Kisii sunt mai puţin dornici de atenţie comparativ cu copiii occidentali (şi ştim bine cît de dornici de atenţie pot fi aceştia din urmă şi ce obositoare poate fi pentru părinţi această veşnică încercare a copiilor de a le obţine atenţia!).

Părinţii danezi îşi lasă copiii în stradă cînd merg la cumpărături sau iau masa într-un local 

Autoarea articolului menţionează un caz - şocant pentru opinia publică americană - petrecut în urmă cu cîţiva ani: un cuplu – unul dintre membri săi fiind de origine daneză – şi-a lăsat copilul în cărucior, afară pe trotuar, în faţa unui restaurant în care intrase să mănînce. Cuplul a fost arestat de poliţia sosită rapid la faţa locului şi acuzat că şi-ar fi pus în pericol copilul. În SUA, aşa ceva părea inacceptabil: cum să-ţi laşi bebeluşul singur afară, în cărucior? Legile americane sunt drastice în această privinţă, de unde şi reacţia dură a poliţiştilor. Dar, în fond, era vorba despre o ciocnire culturală între civilizaţii: în Danemarca, bucurîndu-se de climatul extrem de civilizat care domneşte în societate, părinţii îşi lasă adesea copii astfel, în ideea că e bine pentru copilaşi să stea la aer curat. Dar nu e peste tot aşa.  

În insulele polineziene, copiii cresc copiii

Mei-Ling Hopgood, autoare a unei cărţi recente  despre creşterea copiilor, How Eskimos Keep Their Babies Warm, descrie modul în care copiii polinezieni devin „dădace” de la o vîrstă foarte fragedă: îndată ce învaţă să meargă, încep să fie învăţaţi şi cum să aibă grijă de cei mai mici decît ei. Copii abia de vîrstă preşcolară sunt instruiţi cum să liniştească bebeluşii şi acceptă acest rol, deoarece sunt învăţaţi că numai aşa pot fi în rîndul copiilor mari. Comportamente similare au fost observate de un cuplu de antropologi, Jane şi James Ritchie, în Noua Zeelandă şi insulele polineziene. 

Cîndva, şi la noi, în mediul rural, era răspîndită această practică şi în destule sate s-ar putea să mai fie şi acum întîlnită: unor copilaşi de 6-7 ani le sunt daţi în grijă fraţii mai mici, de 3-4 ani. Totuşi, tendinţa occidentală este de a lăsa copiii să fie copii, de a nu-i împovăra cu responsabilităţi „de oameni mari”, cum ar fi grija faţă de copii. În multe ţări, a lăsa copiii mici în grija altora cu doar 2-3 ani mai răsăriţi ar fi considerat un act extrem de iresponsabil din partea părinţilor, putînd fi chiar pedepsit de lege.

Părinţii japonezi îşi lasă copiii să meargă singuri cu metroul de la vîrsta de cîţiva anişori

În Japonia, părinţii le dau copiilor un mare grad de independenţă, începînd de timpuriu: de la 7 ani – uneori chiar de la 4 ani, dacă au părinţi mai aventuroşi – copiii merg singuri cu metroul. Nimeni nu se miră şi nici nu-i cheamă pe cei de la Protecţia Copilului. În alte ţări – şi la noi, printre altele – se consideră în general că, dacă un copil aşa de mic umblă singur cu mijloacele de transport în comun printr-un oraş mare, înseamnă că nu e supravegheat ca lumea. Dar nu e vorba doar de a da independenţă copiilor. Sunt mulţi factori în joc, iar sentimentul de siguranţă al cetăţeanului în propriul lui oraş e probabil cel mai important. 

Copiii spanioli se culcă tîrziu

Conform cercetătoarei Sara Harkness, profesor în cadrul Departamentului de Dezvoltare Umană şi Studii asupra Familiei, la University of Connecticut, familiile spaniole se preocupă mult de aspectele sociale şi interpersonale ale dezvoltării copiilor. Aşa că, departe de se gîndi să-şi trimită copiii la culcare la ora 7 sau 8 seara, îi lasă să stea treji pînă pe la 10, pentru a lua parte la evenimentele din viaţa de familie. 

La drept vorbind, cred că nici la noi copii nu se culcă prea devreme. La oraş, cel puţin, sunt mulţi, prea mulţi copii de şcoală care se culcă tîrziu, spre miezul nopţii, sculîndu-se a doua zi devreme pentru a ajunge în clasă la ora 8. Somnul insuficient explică probabil, în bună măsură, problemele pe care le au mulţi dintre aceşti copii (sau problemele pe care le au părinţii cu ei): agitaţi, nervoşi, impulsivi şi obraznici, concentrîndu-se cu greu la şcoală, luînd, în consecinţă, note mai slabe decît ar putea lua şi primind admonestări de la profesori pentru neastîmpărul şi lipsa lor de atenţie, ei nu sunt nici mai buni, nici mai răi decît alţi copii, doar că sunt nedormiţi. Pe termen lung, lipsa somnului va avea consecinţe durabile asupra sănătăţii lor, iar răspunzători sunt părinţii care nu se îndură să lase filmul de la televizor pentru a-şi duce copiii la culcare şi a le citi o poveste.

La pigmeii Aka, mama e şi tată, tatăl e şi mamă

La populaţia Aka din centrul Africii, rolurile masculine şi feminine din cadrul familiei sunt interschimbabile: femeile pot merge la vînătoare, timp în care bărbaţii văd de copii, şi viceversa.

Un antropolog american, prof. Barry Hewlett, care a trăit alături de aceşti oameni pentru a-i studia, a explicat, într-un interviu consemnat în The Guardian, că bărbaţii Aka se găsesc prin preajma copiilor cam în 47% din timp (Ce societate occidentală s-ar putea lăuda că taţii petrec cu copiii aproape jumătate din durata zilei?). Deşi tot femeile sunt cele care au grijă cel mai mult de copii, există, în ceea ce priveşte asumarea diferitelor răspunderi în cadrul familiei, un grad de flexibilitate practic necunoscut înj societatea noastră, spunea prof. Hewlett. Bărbaţii îşi asumă roluri „tipic feminine” fără nici o reţinere şi, ceea ce e mai important, fără nici o diminuare a statutului, fără nici o impresie de „decădere” (Cu alte cuvinte, nimănui nu-i trece prin minte să facă vreun comentariu de genul : „Ce, mă, acu' ai ajuns să ştergi copilu' la fund? Păi asta-i treabă de bărbat?!”).

Copiii francezi mănîncă de toate

Aşa susţine  Karen Le Billon, autoarea cărţii French Kids Eat Everything, în care explică şi dedesubturile acestei aparente lipse de mofturi a copiilor francezi, în contrast cu  nenumăratele mofturi ale copiilor din alte ţări occidentale. Iată cîteva dintre „regulile” consemnate de Karen Le Billon (americană, căsătorită cu un francez) şi care fac parte din „educaţia alimentară” a copiilor francezi: 

  • copiii - cu excepţia celor foarte mici - mănîncă acelaşi lucru ca şi adulţii; 
  • mesele se iau în familie; copiii stau la masă, nu mănîncă uitîndu-se la televizor sau jucîndu-se pe calculator; sunt încurajaţi să se bucure de mîncare, de timpul petrecut la masă şi împreună cu familia şi li se pretinde să dea dovadă de bună-creştere la masă;
  • fără gustări între mese. Şi ce dacă zic că le e foame? E normal să-ţi fie puţin foame între mese;
  • nu trebuie neapărat să le placă un anumit aliment, dar trebuie să-l guste înainte de spune că nu le place. 

Rezultatul acestei educaţii, spune Karen Le Billon, este că majoritatea copiilor francezi mănîncă „de toate” – sau, în orice caz, o varietatea foarte mare de alimente, incomparabil mai multe decît mănîncă copiii americani, spre exemplu – de la legume de toate felurile la brînza cu mucegai. 

Pentru mulţi părinţi, pare o utopie, sau ceva ca un vis frumos, prea frumos pentru a fi şi adevărat. La noi, în mii de familii cu copii preşcolari şi şcolari, ora mesei este momentul declanşării unei bătălii care se repetă zilnic de 2-3 ori, iar şi iar, ca într-un coşmar căruia nu i se întrevede sfîrşitul. Hrănirea celor mici devine un conflict dur, tensionat, cu riposte agresive, încercări de manipulare, negocieri, cedări, frustrări – o imensă sursă de stres pentru părinţi şi, fără îndoială, şi pentru copii, care vor suporta consecinţele pe termen lung ale proastelor obiceiuri alimentare, deprinse încă din copilărie. 

Sigur, întotdeauna e mai uşor de spus decît de făcut, şi „educaţia alimentară în stil francez” preconizată de Karen Le Billon (care spune că această abordare, pe care a încercat-o atunci cînd s-a mutat în Franţa, a venit de hac groaznicelor mofturi ale celor două fiice ale ei) nu face excepţie. Dar subiectul merita menţionat, avînd în vedere numărul mare al părinţilor de la noi care se plîng de mofturile la mîncare ale copiilor lor. 

Oare ne-ar putea ajuta această educaţie franţuzească – cu condiţia de a avea tăria să o „implementăm” – să punem capăt dialogurilor care se aud prea adesea în familiile cu copii răzgîiaţi de la noi? 

”Eu nu mănînc ciorbă!” zice copilul (care de fapt îşi începe fiecare masă cu „Eu nu mănînc cutare” – indiferent ce e pe masă, ceea ce arată clar că problema a trecut din domeniul preferinţelor alimentare în cel al testării limitelor şi al încercărilor  de dominare). Urmează negocieri, rugăminţi, tot felul de încercări creative de convingere din partea adulţilor, încercări care, în faţa refuzului încăpăţînat al copilului, se termină prea adesea cu cedarea din partea acestora: ”Bine, atunci lasă că-ţi face bunica un sendviş cum îţi place ţie” sau „Atunci du-te şi ia-ţi ceva dulce şi lasă-mă în pace, că m-ai scos din sărite!”

Şi uite-aşa copilul cîştigă disputa şi ajunge să mănînce doar ce vrea el. Cîştigă fiindcă a învăţat că, dacă se ţine tare, adulţii sfîrşesc prin a ceda, pentru că ei vor, mai mult decît orice, să-l vadă mîncînd, să nu cumva să rămînă nemîncat la vreo masă. 

Ca să nu sfîrşim pe acest ton negativ – astea sunt distracţiile meseriei de părinte, ce să facem? – după această scurtă plimbare goegrafică printre părinţii şi copiii din feluritele culturi ale lumii, iată şi o scurtă plimbare prin timp. (…)

Mihaela Stănescu