Există o vorbă care spune că pe marii artiştii e bine să nu-i cunoşti personal, ci doar să le admiri creaţia şi atît. Mulţi dintre scriitorii, pictorii sau actorii de renume, români sau străini, au lăsat lumii valori incontestabile, dar în spatele operei s-au ascuns caractere rebele, greu de înţeles.

Dacă este să ne limităm doar la spaţiul mioritic, Ion Creangă (1837-1889) se distinge de departe din rîndul scriitorilor clasici autohtoni, atît prin opera lui, cît şi prin firea lui nonconformistă. A fost un personaj de carte în sine, care, dacă ar fi trăit în timpul zilelor noastre, ar fi ocupat cu siguranţă prima pagină a tabloidelor, din cauza isprăvilor sale. De la trasul cu arma în ciori, îmbrăcat fiind în haine preoţeşti, pînă la scandalurile pe care le-a avut cu superiorii Bisericii Ortodoxe, ale cărei canoane le încălca frecvent şi fără regrete, Ion Creangă s-a aflat în permanenţă în mijlocul atenţiei, vizat fiind şi pe atunci de presa de scandal. Criticul şi istoricul literar Ion Bălu, biograf al mai multor scriitori români, consemnează în „Viaţa lui Ion Creangă”, apărută la editura Cartea românească în anul 1990, o serie de momente cel puţin hazli despre teribilul scriitor moldovean.

Fuge “gol, umblînd ca un strigoi pe lîngă biserică şi mormînturi”

Între Ion Creangă şi socrul său Ioan Grigoriu existau mari neînţelegeri. Bătrînul este descris drept un beţivan şi un chefliu care îşi înjura şi ameninţa frecvent ginerele. În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1860 are loc un incident memorabil, menţionat de Bălu în cartea amintită anterior. “…preotul Grigoriu se întoarce acasă şi, găsindu-şi ginerele dormind, încearcă să-l sugrume. Creangă izbuteşte să scape din «încrîncenatele mîini ucigaşe» şi fuge, «gol, umblînd ca un strigoi pe lîngă biserică şi mormînturi şi pe la casele bieţilor oameni»”.

Opt ani mai tîrziu, părăsit de soţie, Creangă trece printr-o perioadă de răzvrătire şi părea că nu-şi mai găseşte locul nicăieri. În acest context, conflictele cu lumea clericală erau la ordinea zilei. Diacon fiind (nu putea deveni preot pentru că nu mai era căsătorit) Creangă se comportă exact ca un civil şi încalcă regulile bisericeşti cu bună ştiinţă, după unii chiar intenţionat, tocmai pentru a se rupe cu scandal de lumea preoţiei.

Diaconul care vîna ciorile de pe turla bisericii

Diacon la Biserica Golia din Iaşi, Creangă era necăjit din cauza ciorilor care îşi găsiseră sălaş pe turla clădirii, astfel că decide să rezolve problema în cel mai neaşteptat mod cu putinţă. “Într-un moment de supărare, iritat de croncănitul lugubru, Creangă ia puşca şi o sloboade în mijlocul păsărilor. Nu este exclus să fi repetat isprava de cîteva ori. În ograda mănăstirii, despărţit printr-un gard, se afla spitalul de alienaţi mintali, eternizat de M. Eminescu în Scrisoarea III.

Intendentul ospiciului îl reclamă ziarului «Curierul de Iaşi», unde, în numărul 6, apare nota «Tragerea la ţintă şi vînatul de păsări în mijlocul oraşulu « «La Golia»” (…) şade un deacon care are şi pasiunea de a trage la ţintă sau de a vîna păsările. Din nenorocire însă, împuşcătura nu loveşte întotdeauna ţinta, şi aşa se şi întîmplă că popa vînătorul au împuşcat odată în loc de fereastra bisericii ce se afla tocmai deasupra altarului, şi altădată a tras chiar deasupra balconului ospiciului; afară de aceasta, nebunii de la ospiciu se spărie foarte mult, şi nu credem că slobozirea puştilor va fi un mijloc pentru a-i însănătoşi…” menţionează Ion Bălu, în romanul biografic despre Ion Creangă.

Popa la teatru

Această ispravă venea să completeze altele pe care diacnoul pe atunci Creangă le tot făcuse de-a lungul vremii. Nu era pentru prima dată cînd apărea “la gazetă”. Cu cîteva luni înainte să se apuce să împuşte ciorile, Creangă a fost prezent în sala de spectacole a Teatrului Naţional, unde se juca piesa Descoperirea Americii, în condiţiile în care canoanele bisericeşti interziceau clericului să frecventeze spectacole teatrale.

Criticul Ion Bălu susţine că mai mult ca sigur Creangă a încălcat regula în cunoştinţă de cauză. A fost zărit în sala de spectacole de un gazetar care scrie în ziarul ieşean Convenţiunea, un articol în care atrăgea atenţia mitropolitului în legătură cu prezenţa preoţilor la spectacol ”care se desfătau privind şi aplaudînd afectele şi simţămintele din pesă”, notează Ion Bălu. Mitropolitul Calinic decide ca Ion Creangă să fie oprit de la lucrarea preoţiei, dar este iertat ulterior şi lăsat să se întoarcă la slujba de diacon. Este data afară din rîndul clericilor în 1871, tot în urma unei isprăvi care a şocat de-a dreptul comunitatea locală.

Şi-a dăruit pletele unei călugăriţe

Dumincă, 10 august 1871, Creangă, încă diacon, decide să-şi taie barba, mustăţile şi părul împletită canoniceşte într-o coadă lungă care era lăsată pe spate. Tuns ca „civilii”, intră în biserica Goliei şi oficiază slujba spre surprinderea celorlalţi preoţi, dar şi a credincioşilor.

Ion Bălu menţionează în lucrarea sa faptul că în legătură cu decizia de a-şi tăia părul şi barba există mai multe legende. Fie a fost un gest prin care a vrut să se desprindă cu scandal de preoţie, fie, spune altă legendă, şi-a dăruit pletele unei călugăriţe care îi admirase podoaba capilară. Ion Bălu menţionează că există şi informaţia conform căreia Creangă ar fi intrat într-o frizerie unde şi-ar fi tăiat singur coada, spre stupefacţia celor de faţă. Mitropolitul nu mai acceptă să tolereze apucăturile diaconului şi declanşează o anchetă disciplinară, însă Creangă refuză să participe, invocînd o afecţiune medicală şi este judecat în lipsă. Decizia a fost una aşteptată: a fost oprit de la lucrarea diaconiei în data de 11 octombire 1871.

“Cine poate merge singur de la un loc la alt loc se numeşte fiinţă”

Creangă nu rămîne pe drumuri şi asta pentru că între timp începuse celebra sa carieră de învăţător. Memorabile sînt, printre multe altele, metodele prin care Ion Creangă încerca să îi înveţe pe elevii săi diferenţa dintre lucru şi fiinţă. Scena este menţionată în aceeaşi biografie semnată de Ion Bălu.

“- Măi băieţi, văzut-aţi mîţă?

Şcolarii răspund gălăgioşi:

- Am văzut mîţă.

- Cîte picioare are mîţa?

- Mîţa are patru picioare.

- Cîte urechi are mîţa? (…)

- Colo, la uşă, este un loc, în fundul clasei este un loc, în pod iară este un loc, în ogradă este alt loc, în cotruţă este alt loc, poate mîţa merge singură de la un loc la alt loc?

- Mîţa poate merge singură de la un loc la alt loc.

- La voi acasă este un loc, aici la şcoală este alt loc? Puteţi voi merge singuri de la un loc la alt loc?

- Noi putem merge singuri de la un loc la alt loc.

- Acum ţineţi minte! Cine poate merge singur de la un loc la alt loc se numeşte fiinţă…”
Nici ca scriitor, Creangă nu s-a dezis de caracterul său straniu, cunoscut şi greu tolerat de cei care i-au stat în preajmă. G. Călinescu, în Viaţa şi Opera lui Ion Creangă, descrie un moment demn de filmele de comedie.

Creangă scria greu, cu multe ştersături, cu multe trimiteri şi rămînea chiar şi zile întregi asupra unei singure fraze. Încercînd să vadă reacţia „publicului”, Creangă începe să citească cu voce tare dintr-un caiet în care începuse mai multe povestiri. Călinescu scrie că Ion Creangă a rămas blocat în prima frază a poveştii “Inul şi cămeşa” o zi întreagă. “Ei, Inul şi cămeşa… Din in ca şi din cînepă tot pînză se face… A! …stai, cum vine aice: Din in ca şi din cînepă tot pînză se face?... Cum vi se pare vouă? Ian ascultaţi: Din in ca şi din cînepă tot pînză se face? Din in?...” şi a repetat aceste cuvinte ore întregi, astfel că prietenii care veniseră să asculte povestea îşi pierd răbdarea şi pleacă din încăpere. Seara, cînd s-au întors să vadă ce face scriitorul, l-au găsit la aceeaşi masă repetînd sacadat: “Din in ca şi din cînepă tot pînză se face”. Această propoziţie nu se regăseşte în forma finală a poveşti “Inul şi cînepa”.

Ce făcea Ion Creangă ca să scape de transpiraţie

Tocmai pentru că scrisul pentru Creangă era un adevărat efort, el asuda abundent atunci cînd lucra la poveştile sale. Ca să scape de această problemă sîcîitorare, Creangă fie se îmbrăca doar într-un halat pe care îl lăsa descheiat, iar în jurul gîtului folosea un cearşaf, fie renunţa la orice alt obiect de îmbrăcăminte şi se băga într-un butoi plin cu apă unde îşi improviza o masă dintr-o scîndură bine rindeluită. Rămînea aici ziua întreagă. Iarna, însă, scria în pat cu spatele la perete, iar în jurul său erau împrăştiate hîrtii, hîrţoage, note, caiete, toate aruncate la întîmplare prin bojdeuca lui.

Diana FRÎNCU, Adevărul.ro