CREDINŢĂ ŞI BISERICĂ LA TELEVIZOR

Stridenţe şi fariseisme care subminează esenţa creştinismului

Autor: Mihai CONŢIU

Mersul la biserică, practicarea credinţei ritualice în Dumnezeu, în general, a devenit o mondenitate electorală aproape obligatorie pentru politicieni, o rutină de ochii lumii sau că „aşa trebuie” pentru cei mai mulţi dintre enoriaşi, precum şi un serviciu bine plătit pentru foarte mulţi dintre preoţi. Încerc să descopăr măcar un dram de autenticitate, de credinţă profundă la toţi aceştia şi nu reuşesc pentru că… nu există aşa ceva.

Amintiţi-vă de dezvăluirile publice făcute în privinţa averilor uriaşe deţinute de unii înalţi reprezentanţi ai bisericii! Judecînd din perspectiva profunzimilor sau esenţei creştinismului, dacă aceşti slujitori ai bisericii ar fi fost cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu, atunci ei ar fi trebuit să se pocăiască în faţa enoriaşilor din parohiile lor şi să-şi fi donat averea săracilor. Aşa ar fi făcut un bun creştin, mai ales un purtător al cuvîntului Domnului pe Pămînt.

Simulacrul de democraţie din ultimul sfert de veac a adus şi un simulacru de credinţă. Umilinţa în faţa Domnului, modestia, lipsa trufiei şi a dorinţei de înavuţire nemăsurată au fost substituite cu rîvna unor preoţi de a dobîndi o faimă lumească la fel ca actorii teatrelor de estradă. Fie şi numai din pricina celor expuse mai sus, biserica a încetat să mai fie un magnet spiritual permanent pentru enoriaşi, ci doar un tribut plătit pentru ritualuri ocazionale sau inevitabile.

Preoţii (nu toţi) îşi conştientizează prea bine vina lor capitală faţă de enoriaşi şi Dumnezeul pe care-l slujesc. Ei ştiu că glasul lor neconvingător nu mai are puterea să străpungă zidurile bisericii şi să ajungă ca o hipnoză divină la enoriaşii mai puţin zeloşi, să-i facă să se simtă culpabili, vinovaţi în faţa lui Dumnezeu şi să vină spăşiţi la slujbele de la biserică. Prin urmare, cei mai mulţi dintre preoţi şi-au transformat menirea lor divină într-o „meserie” profitabilă.

Adaptîndu-se necondiţionat şi excesiv de laicizat noilor tehnologii informaţionale, destui preoţi au înţeles că „jobul” lor are nevoie de o mediatizare cît mai excesivă spre a deveni şi mai profitabil. S-a ajuns în situaţia absurdă în care unii preoţi nu doar că au bloguri personale, dar oferă chiar şi sfaturi duhovniceşti sau primesc mărturisire prin intermediul site-urilor.

Mulţi preoţi şi-au uitat adevărata lor menire. Ei nu se mai duc în mijlocul mulţimii, inclusiv prin pieţele agroalimentare sau tîrguri, ca să propovăduiască învăţăturile apostolice, ci dau interviuri exhibiţioniste pe la televiziuni, participă la emisiuni de dezbateri alături de unele personaje în faţa cărora devin ridicoli, inclusiv în faţa telespectatorilor. Narcisism popesc în toată regula!

Dincolo de toate acestea, transmiterea slujbelor religioase, în direct, pe posturile de televiziune, cu prilejul Crăciunului, Paştelui etc., pare de-a dreptul blasfematoare. Ce har divin, smerenie sau iertare de păcate cred preoţii că pot transmite telespectatorului tolănit într-un fotoliu, cu un pahar de alcool în mînă, nu cu o lumînare? Îşi imaginează cineva că există măcar vreun telespectator care să privească emoţionat, transpus întreaga slujbă de Înviere transmisă la televizor?

Slujbele religioase transmise la televizor au ajuns să semene cu un show oarecare, la care, ocazional, telespectatorul se uită amuzat să-i vadă pe politicienii prezenţi în biserică, la slujbă, care vorbesc între ei în timpul acesteia, care sînt atenţi nu la slujbă, ci dacă sînt suficient de bine văzuţi de enoriaşi şi camerele de filmat ale televiziunilor. Să reţinem că la unele posturi la care se transmit astfel de slujbe religioase mai pot fi vizionate emisiuni sau filme cu tentă erotică, fapte diverse cu ucigaşi în serie, violatori etc. Atît de mult se bagatelizează biserica în acest mod încît nici nu m-am mai mirat cînd, în noaptea Învierii de anul acesta, reportera unui post de televiziune care transmitea slujba a spus: „Iar acum vă invităm să audiaţi Evanghelia…”

Faţă de cele arătate sau sugerate pînă acum, mă întreb dacă preoţii au onestitatea să recunoască faptul că avem de-a face cu incompatibilităţi care subminează esenţa creştinismului?!