Începînd cu anul independenţei RM, 1991, cea mai zgomotoasă şi revendicativă pătură socială care a reprezentat-o şi continuă să se afirme este cea a creatorilor din domeniul artei. Orice analist obiectiv constată un adevăr de-a dreptul surprinzător: creaţia artistică a umaniştilor moldoveni din ultimii 25 de ani este extrem de neînsemnată în raport cu prezenţa lor politică şi combativă din spaţiul public. Chiar şi acum, cu extrem de mici excepţii, iar aici mă refer la cei tineri, „greii” din cultura moldovenească îşi translează şi în prezent creaţiile care i-au consacrat pe vremea URSS. Nu spun doar eu acest lucru, ci, în primul rînd, creaţiile lor şi reputaţi analişti şi critici de artă, esteticieni şi esteţi din exteriorul RM. Doamne fereşte să nu te arăţi uluit, entuziasmat, să nu cazi pe spate şi să nu-i spui că-i genial atunci cînd îţi citeşte un vers în mijlocul străzii!

În acest context, fiind tributari unui sistem creator de tip totalitarist, în care critica nu este admisă din moment ce regimul comunist ţi-a recunoscut o relativă valoare, creatorii moldoveni se autoidentifică sau se cred nişte îngeri sau icoane intangibile. Doamne fereşte să spui că nu ţi-a plăcut piesa sa. Acesta este şi motivul pentru care orice critică justificată la adresa îndoielnicelor opere şi rolului lor social manipulator le consideră a fi „atac la adresa intelectualităţii”. Din fericire, în România, ţară din a cărei culturi vor să facă parte, nu se întîmplă acelaşi lucru.

Ca un paradox, intelectualii moldoveni (nu toţi) vor privilegii neasemuite de la statul Republica Moldova în contextul în care îi contestă legitimitatea recunoscută internaţional. Scriitorii care vor să-şi vîndă cărţile lor scoase pe căi oculte la edituri de mahala nu cumpără ziare şi reviste. Aceşti minoritari, minimalişti şi imitatori culturali în fond, au mirosit că este o oportunitate spre a supravieţui prosper pe mai departe prin a-şi afirma opoziţia faţă de Igor Dodon, ales Preşedinte al ţării de către majoritatea moldovenilor care au mers la vot. Pentru că pe lîngă preşedinţii anteriori au păpat bine. Să nu uităm că aceiaşi intelectuali „răzvrătiţi” acum au stat pe timpuri în umbra susţinerii unor politicieni ca Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi alţii, cu vagi atitudini de opozanţi atunci cînd li se tăia din privilegii. Bani şi medalii!

Rîndurile de faţă mi-au fost inspirate de o aşa-zisă interpelare parlamentară a unui la fel de aşa-zis Consiliu Director al „Sfatului Ţării-2”. Printre multe alte stupizenii sau poate fireşti exaltări „la modă”, acest fantomatic Consiliu cere Parlamentului şi „organizarea unei expertize internaţionale pentru a determina comportamentul deviant, ciudat, iresponsabil al pretinsului preşedinte al tuturor moldovenilor, Igor Dodon”. Aflăm astfel că la interpelări parlamentare au dreptul şi „GOUACEA” SRL, „Preludiul Intreruptus” SA, „Vascrescendia Chirtoacă” şi Cimitirul „Doina”.

Diversiunea acestei aşa-zise interpelări constă în însăţi ipocrizia ei. Încă de la instalarea în funcţia de Preşedinte, Dodon nu a beneficiat de absolut nici o perioadă de graţie. Declaraţiile şi acţiunile sale nu sînt o noutate deoarece sînt aceleaşi pe care le enunţase în campania electorală. Prin urmare, opozanţii lui, ca şi cum ar fi o noutate, îi critică întreprinderile fără să aştepte efectul acestora. Aici nu facem o pledoarie în favoarea susţinerii lui Dodon, iar asta din simplul motiv că mandatul său este apărat de majoritatea moldovenilor, care nu-s dispuşi să-l conteste, spre deosebire de actuala Guvernare. Din interese personale sau alte oportunităţi, intelectualii care-l critică pe Dodon se situează de partea unei guvernări care a compromis jalnic ţara printr-o falsă opţiune proeuropeană. În tot acest context, considerăm că e mai bine să nu abordăm contestările sau interpelarea amintitului Consiliu, care sînt aceleaşi de 25 de ani, ci personalitatea în timp a semnatarilor.

Care-i preţul „eternităţii” unui creator şi care-i juriul care stabileşte „cine-i cu stea în frunte?”, mă întrebam odată, fără nici o plăcere de a mă autocita, ca să intru în galeria celor care spun: „V-am spus eu…!”. La modul cel mai real cu putinţă, semnatarii acestei aşa-zise interpelări a Consiliului amintit nu se adresează Parlamentului, ci lui Vladimir Plahotniuc, căruia i se milogesc ca la un stăpîn.

Intelectualii şi ceilalţi creatori moldoveni care au semnat această intenţie de interpelare parlamentară, prin pretenţiile pe care le au în realitate faţă de Stat, sînt nostalgici după privilegiile nemaipomenite pe care le aveau puse la dispoziţie de către fosta URSS. Ce altceva înseamnă lăcomia oarbă după obţinerea unor titluri, inutile în opinia mea, de „artist emerit”, maestru în artă”, „artist al poporului” etc. Foarte mulţi prozatori, poeţi, pictori, actori sau muzicieni de-a dreptul geniali au sfîrşit în sărăcie cruntă, fără să conteste Statul sau guvernările de la care nu au cerşit privilegii şi nu au vrut să le impună direcţii politice. Actul de creaţie este unul voluntar, la fel cum de voluntară este dorinţa celui care vrea să devină bucătar-şef. Nu Statul este cel care te obligă să-ţi alegi acest destin, motiv pentru care este scutit din start de responsabilitatea supravieţuirii „creaţiei creatorului”. În plus, aici avem de-a face cu un destin liber asumat faţă de care nu trebuie să manifestăm neputinţe fiziologice „din cauza Statului”. Parcî de asta am ales lumea liberă, nu?!

Ca nicăieri în lumea civilizată, creatorii moldoveni care contestă Statul Republica Moldova cer aceluiaşi Stat asistenţă materială, recunoaştere oficială şi, mai ales, distincţii. După asta se duc la Bucureşti să obţină o rentă viageră „pentru lupa pe care au purtat-o împotriva regimului sovietic odios”. În clipa în care ceri asistenţă de la un Guvern, de la Stat, atunci, creator fiind, trebuie să slujeşti şi intereselor naţionale ale statului în anumite dimensiuni ale artei tale, adică, pe alocuri, eşti nevoit să-ţi asumi şi rolul de componenţă constructivă a naţiunii din care faci parte. Foarte mulţi creatori geniali ai omenirii, de-a lungul mileniilor, pentru a-şi desăvîrşi operele, au fost supuşi credincioşi ai regilor, împăraţilor, preşedinţilor şi dictatorilor popoarelor lor. Acum trăiesc în enciclopediile lumii, iar ai noştri nu nimeresc nici măcar în manualele şcolare. Practic majoritatea îşi supravieţuiesc „opera”.

Aici, în acest colţ de lume cu oameni obsedaţi de istorii, eternitate şi, mai ales, glorie antumă, nu putem vorbi de simţul măsurii şi de o critică obiectivă, măcar în parametri elementari, nici faţă de actul de creaţie, nici faţă de cel al guvernării. Absolut toţi creatorii din R. Moldova manifestă o nerăbdare febrilă de a intra cu orice preţ într-o istorie de care nu sînt nici ei siguri, dar intuiesc faptul că „acum este momentul”, iar acum un alt moment este cel al Preşedinţiei lui Dodon.

Preocupaţi fiind să rescrie „istorii”, artiştii moldoveni nu iau în seamă Lecţiile Istoriei. În logica unor creatori moldoveni, spre exemplu, Olanda ar putea fi o ţară abuzivă deoarece şi-l asumă după ce „l-a lăsat” să moară în mizerie pe unul dintre cei mai mari pictori ai omenirii, pe Vincent van Gogh, care n-a cîştigat în întreaga lui viaţă nici măcar cît valorează acum doar unul dintre tablourile sale. Cu toate astea, van Gogh nu a cerut nimic de la Stat şi nici nu i-a sugerat cum să guverneze. A cere de la Stat este o practică specifică regimurilor comuniste. În democraţie, însă, cererile au rămas aceleaşi, dar au fost dublate de pretenţiile creatorilor de a dicta Statului reguli de guvernare la fel de fanteziste ca şi creaţiile lor. Păi cine este bolşevic în mentalitate – Preşedintele Dodon sau „creatorii” noştri?

Imaginaţi-vă că scriitoarea britanică J.K. Rowling s-ar plînge că Regatul Unit nu-i respectă pe scriitori, nu le creează condiţii şi Guvernul britanic nu o sprijină măcar în iniţiativa ca bibliotecile să-i achiziţioneze seria de cărţi „Harry Potter, aşa cum a procedat un poet şi un mediocru prozator moldovean cu un la fel de mediocru roman al lui! Şi cînd te gîndeşti că J.K. Rowling nu protestează împotriva Guvernului britanic că nu a fost consultată în privinţa Brexitului! Dar ce să spunem despre J.D. Salinger, autorul celebrului roman „De veghe în lanul de secară”? Nu este nici măcar „maestru în arte” al SUA, „bietul” de el, dar tot nu s-a plîns de faptul că bogatul stat american nu-şi susţine valorile, că fostul Preşedinte Kennedy nu l-a consultat în chestiune privind criza nucleară din 1961…! Scriitori care nu-şi vînd cărţile şi nu sînt solicitaţii de editurile prestigioase sînt umplutura de paie a procesului literar!

Observăm că cei care îl critică pe Dodon o fac din ciudă că acesta nu s-a arătat dispus să le ceară sprijinul în schimbul unor recompense sau privilegii cu care sînt deprinşi încă de pe vremea URSS. Boala este veche şi este conservată încă de către actualii guvernanţi, mai puţin de Dodon, care nu are de ce să regrete că nu-i pricepe rostul. Într-o ţară în care guvernanţii îşi creează permanent privilegii, creatorii, ca odinioară, vor privilegii egale cu cei dintîi. Atunci cum să-i mai credem, pe creatori, că ne sînt egali în suferinţă cu noi, că ne-o înţeleg deoarece ne-o împărtăşesc? Nu-i aşa că nu se deosebesc în nici un fel de „patrioţi” de genul lui Mihai Ghimpu?

În timp ce noi dăm sfaturi şi o facem pe şcoliţii, pe creatorii, ţăranul moldovean îşi vede de amarul lui. De satele lui pustiite pe care cărţile scriitorilor noştri nu le observă şi nici nu le deplîng. De ce să nu încercăm să introducem în manuale şi astfel de biografii anonime şi cu adevărat eroice? Nu mai scrieţi despre mîinile bătătăriter de muncă şi arse de soare ale ţăranului aşa cum scriaţi pe timpurile lui Ivan Ivanovici Bodiul? Vedeţi că nu am avansat deloc? Noi îl reţinem, de exemplu, pe sclavul Spartacus, dar nu avem mărturia nici unuia dintre milioanele de sclavi care au construit piramidele egiptene, bazilicile şi toate palatele lumii! Nu-i aşa că sîntem aceiaşi exploatatori? Este mai uşor să reţinem şi să mediatizăm acţiunile sîngeroase ale piraţilor de odinioară sau ale bandiţilor contemporani decît să vorbim despre soarta acceptată ca o fatalitate de către bieţii ţărani moldoveni! Cu ce sîntem noi mai buni decît ei? Nu sînt ei talentaţi, geniali şi sublimi în umilinţa lor cosmică? Dar cît de modeşti sînt! Şi ne mai trimit desaga cu merinde ca acum 1000 de ani!

În concluzie, de ce să ne mai mirăm cînd apare Consiliul Director al „Sfatului Ţării-2” şi ne spune: „Hai să ne interpelăm un pic, în ploaie şi cu pantalonii în vine!”

Mihai CONŢIU