Cuiele integrării europene nu pot fi bătute fără iniţiatorul acestui proces

(Scurtă analiză la rece)

Autor: Mihai CONŢIU

Este foarte puţin important dacă le convine sau nu unora realitatea incontestabilă că Vladimir Voronin a scris şi continuă să scrie o pagină semnificativă în istoria tînărului stat Republica Moldova. Sînt fapte, realităţi care demonstrează că Voronin a fost un rău şi un bun necesar acestei ţări. Evenimentele politice care s-au şi se derulează în această ţară de cinci ani demonstrează că Moldova, în continuare, are nevoie de „un Voronin”. Bineînţeles că mă refer la „un Voronin” pro-european!

Nu tot ceea ce s-a întîmplat în Moldova, începînd cu perioada guvernării comuniste, continuînd cu ce se întîmplă în prezent şi ce va fi în viitor, se datorează exclusiv voinţei lui Voronin. Cînd a cîştigat atît de detaşat alegerile din 2001, PCRM, totuşi, avea o rezervă de cadre cu care putea acoperi aproximativ toate pîrghiile necesare unei guvernări.

Afirm asta în contextul unei comparaţii făcute, spre exemplu, între PCRM şi Partidul Liberal (PL) de astăzi. PL este un partid improvizat şi cu „un electorat de împrumut”, care a migrat, în mare parte, de la Iurie Roşca şi care este previzibil că, în perspectivă, o să migreze spre o altă formaţiune politică de aceeaşi factură, dar cu mult mai credibilă şi cu un lider serios, sănătos şi cultivat. Dacă, prin absurd, i s-ar da întreaga Putere politică lui Mihai Ghimpu, acesta nu ar avea oameni credibili de specialitate cu care să exercite guvernarea. Ar fi nevoit „să-i cumpere”. PL pînă şi listele electorale şi le improvizează din lipsă de personalităţi credibile.

Voronin, ca model şi anti-model

Sigur că nici Voronin, în 2001, nu a avut, în PCRM, exces de specialişti pentru absolut toate domeniile pe care trebuia să le cîrmuiască. Unii au trecut în tabăra sa politică din oportunism, pe alţii îi cunoştea personal, iar unii i-au fost recomandaţi de foştii sau actualii săi amici, prieteni sau cunoştinţe mai vechi.

Date fiind oportunismul şi firea duplicitară a moldoveanului setos de funcţii, era imposibil ca Voronin să nu se înşele în privinţa unora, să fie trădat de unii pe care i-a promovat în diferite funcţii ori pe care, efectiv, i-a inventat ca politicieni. Linguşeala perfidă, falsul respect nemăsurat, ca echivalent al unei semi-zeificări, sînt antecamera viitoarei trădări. Asta am constatat, personal, la foarte mulţi dintre foştii săi colaboratori apropiaţi, care parcă mergeau în vîrful picioarelor prin faţa lui Voronin, în semn de fals nemăsurat respect. Un exemplu clasic în acest sens este Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe, care i-a lins lui Voronin pantofii, apoi l-a trădat cu uşurinţă.

Cred că, de la un moment dat, este posibil ca Voronin să fi ajuns să fie convins de faptul că aceasta este o normalitate în Loja Puterii pe care o deţinea. Tot la fel de mult cred că nu Voronin a impus un astfel de comportament subalternilor săi, ci i-a fost impus subtil, cu făţărnicie, iar domnia sa şi l-a asumat ca pe o realitate necesară, care poate că i-a devenit chiar indispensabilă. Din perspectiva unei realităţi obiective vorbind, Voronin este un lider înnăscut, cu vocaţie şi extrem de experimentat.

În spatele tuturor acestor linguşeli şi preamăriri a lui Voronin, autorii lor, cei privilegiaţi, prin deţinerea diferitelor posturi decizionale, nu doar că erau realii exploatatori ai moldovenilor, dar ei mai erau şi cei care-şi subordonau politic, economic, administrativ sau juridic instituţii ale statului în numele lui Voronin.

În paralel, aceştia ardeau de nerăbdare să vină momentul mare al trădării şefului lor. Ajunseseră să-l urască pe Voronin din cauza autorităţii sale, care devenise absolută şi datorită concursului lor nemăsurat. Oricît ar părea de paradoxal, obiectul urii lor, Voronin, le era, în acelaşi timp, şi un model căruia vroiau să-i semene, aşa cum este şi pentru mulţi alţi lideri politici necomunişti de astăzi.

Am convingerea că sînt şi cîţiva foşti demnitari sau lideri din tabăra comuniştilor care au avut un oarecare amestec în evenimentele din 7 aprilie 2009, dar nu cred în ruptul capului că Voronin a avut vreo legătură cu ce s-a întîmplat atunci. Mai mult decît atît, cred că Voronin a avut rolul de a detensiona situaţia, scăpată de sub control tocmai din cauza zelului unor subalterni de-ai săi. Acela a fost momentul în care s-a declanşat şi marea trădare a lui Voronin.

Să ni-l amintim pe Vladimir Ţurcanu, cum îi sfătuia pe tinerii revoltaţi şi manipulaţi cum să amplaseze steagurile României pe clădirea Preşedinţiei. Mai crede cineva că Voronin i-ar fi putut da ordin lui Ţurcanu ca să facă un astfel de gest, că i-ar fi ordonat lui Gheorghe Papuc, fost ministru de Interne, ca tinerii arestaţi să fie maltrataţi în beciurile comisariatelor de Poliţie? Acum Gehorghe Papuc este fugar. Trebuie să facă patru ani de închisoare pentru maltratarea tinerilor.

Cercetînd alt culoar al guvernării lui Voronin, constatăm că acesta a fost urît de foştii săi subalterni, iar aici este vorba despre deja cunoscuţii pro-ruşi, şi pentru lucrurile pozitive făcute pentru Moldova. Aici este suficient să amintim doar cîteva: a) liderul comunist a avut puterea şi nu a semnat „Planul Kozak” de federalizare a ţării; b) putea oficializa limba rusă, dar nu a făcut-o pentru că limba rusă nu este oprimată în Moldova; c) este „tatăl” integrării europene a ţării, indiferent de neînţeleasa sa reorientare din ultima perioadă a guvernării, căci Planul de Acţiuni UE-Republica Moldova a stat la baza Acordurilor de Asociere şi de Liber Schimb cu UE, care, primul, a fost mult mai profesionist negociat decît cele din urmă; d) a ordonat construirea Memorialului Eternitatea, la care acum se duc toţi liderii politici ca să aducă omagii; e) a iniţiat Sărbătoarea Viei şi Vinului, la care nu-l mai invită nimeni etc.

Fiii risipitori şi risipiţi. Veteranul Voronin mai reformist decît tinerii care l-au trădat. Unii!

La ora actuală şi în viitor, amprenta politică a liderului comuniştilor continuă să fie vizibilă şi chiar determinantă, fie prin propria-i personalitate, fie prin „fiii săi politici risipitori şi risipiţi”. Se pare că lui Voronin îi este scris să-şi aducă contribuţia determinantă la finalizarea procesului iniţiat chiar de domnia sa – integrarea Moldovei în UE! Este mult prea realist pentru a nu-şi dori acest lucru, iar asta pentru că ştie prea bine că Moldova nu are alternative. Uniunea Vamală nu este o alternativă nici pe departe. Acum Rusia nu poate finanţa nici măcar Transnistria, dară mite o întreagă Moldovă.

La ora actuală asistăm la o situaţie absurdă şi care, pentru unii, ar părea contradictorie. De fapt chiar aşa şi este! Tînărul, totuşi, politician Igor Dodon, este mai ramolit, mai înrăit şi mai bătrîn decît veteranul comunist Voronin. Cu Voronin se poate dialoga şi negocia în termeni rezonabili. Cu Dodon nu, pe Dodon trebuie doar să-l cumperi cu bani grei, căci aceştia contează, nu interesul naţional al Moldovei, o prioritate pe care Voronin a demonstrat că o poate respecta.

Dacă liderul PCRM nu-l inventa ca politician pe Dodon, probabil că acesta, acum, ar fi avut cîteva gherete unde ar fi vîndut cartofi crescuţi în Germania sau Olanda pe străzile Chişinăului sau în Piaţa Centrală ori s-ar fi aflat la muncă pe undeva prin Europa, nu în Rusia. După ce l-a trădat, din marea uneltire de Est, pe Voronin, Dodon a fost cumpărat ca să devină cel mai mare inamic al statului Republica Moldova şi al moldovenilor. Probabil că vrea să construiască tuneluri subterane ca să unească Moldova de Uniunea Vamală, căci pe calea aerului sau terestru nu este posibil, cu o Românie europeană la Vest şi cu Ucraina, la Est, aspirantă la statutul de membru al UE şi NATO…! Dodon este „o progenitură vitregă” a lui Voronin, aşa că vinovat este tatăl natural, nu cel adoptiv, pentru o scurtă perioadă, de cînd a fugit de acasă.

Cine îşi mai aminteşte acum de Mark Tkaciuk? Păi nu tot datorită lui Voronin ajunsese să fie supranumit „eminenţa cenuşie a PCRM”? Acum a cui „eminenţă cenuşie” este? A lui Renato Usatîi cumva? În Moldova dacă un Mark Tkaciuk a citit două cărţi de politologie pe loc moldovenii îl declară geniu, îl aleg preşedinte, îl fac dumnezeul lor pentru că lor li-i lene să citească aceste cărţi. Cel mai mare deserviciu pe care Tkaciuk i l-a adus fostului său şef, în complexul trădării, este acela că, urîndu-i de moarte pe moldoveni (o ură patologică şi inexplicabilă, pentru că un om care se declară deştept nu urăşte pe nimeni, asta ca primă condiţie a înţelepciunii) a făcut tot ce-i posibil ca să-i îndepărteze de Voronin. Şi în acest caz, „tatăl adoptiv” are vini mai mici, în comparaţie cu cel natural!

Unde mai este domnul Nimeni Politician Grigore Petrenco, tot o invenţie politică brevetată de liderul PCRM? La fel, şi el, a fugit „de acasă” cu nişte golani şi s-a ales praful şi Usatîi de el! Se pare că locul lui este lîngă mama sa fugară, în Rusia, care a escrocat din greu atîţi părinţi cu făcătura de liceu numit „Petrenco”! Şi în acest caz, „tatăl adoptiv” are vini mai mici, în comparaţie cu cel natural!

De cînd l-a trădat pe „tătucul Voronin”, „răcnitul” Iurie Munteanu, de asemenea, a intrat în lumea umbrelor politicii. Tkaciuk l-a transformat într-o zdreanţă politică pentru că i-a fost uşor să lucreze cu circumvoluţiunile lui. Şi în acest caz, „tatăl adoptiv” are vini mai mici, în comparaţie cu cel natural!

Unul dintre cei mai „teribili copii ai lui Voronin”, însă, este Vladimir Plahotniuc. „În proporţiile statului moldovenesc”, tipul este genial. Personal, la această oră, mă gîndesc la două variante: 1) Plahotniuc nu s-a despărţit niciodată, la modul real, de Voronin sau, mă rog, de anturajul său de „determinare”. 2) Dacă s-a despărţit în termeni reali, fugind cu fişete, seifuri şi instituţii după el, doreşte să-i plătească lui Voronin „despăgubiri” într-o formă sau alta. Aici, relaţia tată adoptiv şi tată natural este mai complexă!

În privinţa altui fost „fiu adoptiv” al lui Voronin, Marian Lupu, deşi, politic este destul de vizibil, constatăm că, trădîndu-l pe fostul său şef, nu şi-a atins obiectivul atît de mult rîvnit – să devină preşedintele Republicii Moldova! Parţial, şi-a atins acest scop doar în calitate de interimar. Acum este destul de expirat pentru o astfel de demnitate. O Moldovă cu aspiraţii europene nu mai are nevoie de tipi ruginiţi în dogmele sovietice în care a crescut şi a fost educat Lupu, mai ales în condiţiile în care depinde atît de mult de „fiul risipitor” Plahotniuc. Probabil că Voronin l-a propulsat în politică la recomandarea tatălui său, fost comunist de nădejde. Şi în acest caz, liderul PCRM este mai tînăr decît fostul său „fiu adoptiv”!

În cazul lui Sergiu Sîrbu, chestiunea pare a fi mai delicată, iar asta deoarece se pare că Voronin nu este atît de supărat pe el cum este pe alţii. Problema de ordin moral care se pune în cazul lui Sîrbu ţine şi de casa-castă politică în care s-a refugiat. Sîrbu era al lui Plahotniuc demultişor. În 2010, cînd guvernarea ne-a acţionat ziarul în judecată, Seriojăl, deşi Vladimir Voronin i-a ordonat, juridic nu ne-a acordat nici un sprijin. Este un mic trădător care se crede mare om politic.

Voronin nu poate fi privit cu ochii iresponsabili ai lui Ghimpu

La ceasul în care scriu aceste rînduri, după şedinţa parlamentară din 21 ianuarie, nu am de unde să ştiu ce coaliţie majoritară se va crea şi nici în ce fel vor fi implicaţi comuniştii. Cert este că aceştia nu pot fi lăsaţi pe dinafară. Cu Voronin se pot rezolva multe lucruri ce ţin de reforma constituţională şi integrarea europeană a ţării. Nici nu este posibil altminteri! Poate doar dacă i s-ar oferi un suprapreţ lui Dodon, dar nu ar fi moral!

Să nu uităm că Voronin este vînător, deci are răbdare şi ştie să-şi aleagă prada. Acesta este şi motivul pentru care PCRM-ului trebuie să i se ofere, indiferent de alianţa de guvernare care se va constitui, cîteva pîrghii de control, aşa cum ar fi Curtea de Conturi, CEC şi CNI. Comuniştii au declarat că vor susţine şi un Guvern minoritar în cazul în care PLDM şi PD nu se vor înţelege cu PL, atunci care-i problema?

Ghimpu, după eşecul şedinţei parlamentare de alegere a conducerii Legislativului, a declarat că PD se face vinovat de neconstituirea alianţei PLDM-PD-PL. Liderul liberal a spus că partenerii europeni au propus ca PLDM să desemneze un candidat pentru funcţia de prim-ministru, PD – preşedintele Parlamentului, iar PL să-i rămînă ministerele pe care le-a controlat pînă la demisia Guvernului Filat. Tot în acest context, a existat recomandarea ca nominalizarea la funcţia de procur general să fie pentru o persoană non-politică, a cărui candidatură să fie consultată cu partenerii europeni.

Fireşte că Ghimpu nu este deloc sincer! Din declaraţia pe care a făcut-o miercuri, după eşecul şedinţei Parlamentului, înţelegem prea bine că oficialii europeni i-au mai temperat poftele nemăsurate pentru funcţii. Ne amintim prea bine cu cîtă înverşunare ţinea cu dinţii de partajarea inclusiv a funcţiei de şef al statului, pentru el, precum şi pentru alte ministere, altele decît cele deţinute de el pînă la demisia Guvernului Filat.

În concluzie, indiferent de majoritatea parlamentară care se va închega sau de viitoarea componenţă a Guvernului, PCRM nu trebuie privit cu ochelarii de cal ai lui Ghimpu. Nu PCRM-ul actual este continuatorul fostului PCUS, ci Dodon. Integrarea europeană a Moldovei trebuie să fie, la fel ca şi în cazul României, rodul coaliţiei dintre cît mai multe partide, iar PCRM-ului nu trebuie să i se nege rolul pe care l-a avut la un moment dat.

Tot în acest context, Ghimpu ar trebui să-şi mai tempereze nesăbuinţa cu care insistă asupra ideii absurde de integrare a Moldovei în NATO. El ştie prea bine că este imposibilă preţ de încă cel puţin un deceniu, că este o diversiune şi că insistenţa asupra acestei utopii poate provoca grave instabilităţi, dar poate că asta este „misiunea” lui! În orice caz, fără Ghimpu la guvernare va fi mai multă linişte lucrativă.