COMPLICITATEA ANALFABETĂ A SCRIITORILOR MOLDOVENI

Dă-le extemporal la română, Arcadie, fii dur cu ei!

Orice vorbitor nativ de limbă română, cunoscător al gramaticii elementare şi cu bun-simţ va fi de acord cu mine în cele pe care le voi înşirui mai jos. Printre multe altele, unul din lucrurile care m-au şocat cînd am ajuns în Republica Moldova a fost constatarea că foarte mulţi scriitori moldoveni nu ştiu... să scrie în limba pe care pretind că o şi vorbesc! Cînd spun că nu ştiu să scrie, am în vedere mai multe elemente atotcuprinzătoare. Unul care are pretenţia de a fi scriitor, cu legitimaţie în regulă de membru al Uniunii Scriitorilor şi, fireşte, cu cărţi publicate, dar stilistic şi gramatical este o catastrofă semidoctă, se înţelege că vorbeşte şi agramat, este o nulitate în materie de cultură etc.

Poate că acesta este şi motivul pentru care unii, nu toţi, din gruparea „contrafortiştilor” fac opinie separată faţă de dinozaurii de la Uniunea Scriitorilor şi „sateliţii literari” ai prăfuitului săptămînal „Literatura şi Arta”. Din vechea generaţie, doar despre Aureliu Busuioc putem spune că a fost un aristocrat incontestabil, superior al culturii, limbii, scrisului şi agerimii intelectuale. Şi Mihai Cimpoi poate să scrie corect, dar el nu este scriitor, ci un critic formal, de serviciu, cu atribuţii de legitimare ca scriitor a oricărei nulităţi literare.

In vulgo, cu rare excepţii, aşa cum este cea a marelui critic literar, prozator şi estetician George Călinescu, criticii literari de talia lui Cimpoi, de altfel un genial compilator, pot fi comparaţi cu, ca să dau un exemplu local, Dorin Chirtoacă – acesta, pentru cei care nu ştiu, vorbeşte „în cunoştinţă de cauză” despre familie, căsnicie şi femei, numai că, impotent previzibil fiind, „nu poate” nici dacă i-ai pune în aşternut chiar şi cea mai rîvnită femeie din lume!

Iritant, pentru mine, este faptul că cele mai multe dintre nulităţile literare de aici îşi revendică şi identitatea de român. Pe la începuturile venirii mele pe aici, regizorul Gheorghe Ciubuc mi-a prezentat un ins despre care mi-a spus că este scriitor. Acesta din urmă mi-a dat şi un manuscris de-al lui ca să i-l văd. Îmi venea să-i dau cu el în cap, să torn pe el un sac de ipsos, iar mai apoi să torn apă pe el ca să-l transform în statuie! ...Asta ca să înţelegeţi ce cretinism de scris i-am constatat! Nu-mi mai amintesc exact numele lui... Ciubotaru  sau Ciobotaru... Mihail sau Mihai, mă rog, nu contează!

Cu timpul, am avut prilejul să văd cu duiumul astfel de caligrafieri de care s-ar ruşina orice elev bun de clasa a VIII-a din România! Pe mulţi din aceştia, Mihai Cimpoi i-a făcut membri ai Uniunii Scriitorilor...

Această cloacă de paraziţi agramaţi este mai nocivă decît pare la o primă vedere. Ei chiar cred că este ceva de capul lor, că chiar sunt scriitori de valoare din moment ce Mihai Cimpoi a scris două rînduri favorabile despre o carte de-a lor, în schimbul unei beţii generoase. Acum înţelegeţi crima estetică şi morală pe care a comis-o Cimpoi prin anihilarea oricăror tendinţe de stimulare a unui proces literar autentic?

Dacă-i spui unui astfel de scriitor parvenit că tot ceea ce scrie este o mediocritate crasă, în fond o ofensă extrem de agresivă la adresa literaturii autentice, îţi dă cu parul în  cap. Astfel de inşi sînd foarte solidari şi anume ei sar primii cu gura atunci cînd le spui că sînt nulităţi: sînt atacate valorile naţionale! Iată unde se ajunge atunci cînd nu avem critică literară profesionistă. Mediocritatea infestează întregul proces literar. E ca poluarea masivă în natură cu gunoaiele marilor oraşe.

În urmă cu mai mulţi ani, prozatorul Nicolae Esinencu îmi spunea că mai mult de trei sferturi din „scriitorii lui Cimpoi”, adică membrii Uniunii Scriitorilor, condusă atunci de el, dacă i-ar fi pus cineva să repete actul în sine, n-ar fi capabili să-şi scrie corect gramatical nici măcar cererea de primire în Uniunea Scriitorilor.

Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, care este un bun cunoscător al limbii române, ar trebui să le dea un extemporal şi să-i de-a „de-a berbeleacul” din tagma scriitorilor! 

Colocvial, domestic vorbind, oameni buni, gîndiţi-vă că aceşti „creatori” au familii, în care le cer copiilor şi soţiei să-i respecte statutul, pentru care el le este un model şi, uite-aşa, de ce să ne mai mirăm că mediocritatea agresivă se tot perpetuează? Deşi este de tot rîsul, cei mai mulţi dintre ei au şi premii literare, unii chiar predau de la catedre...!

Astfel de eşecuri literare găsim şi în cazul celor mai titraţi scriitori moldoveni, aşa cum, de exemplu, este cazul lui Nicolae Dabija. Aici nu-i discut sau contest opera lui poetică. O fi bună pentru mulţi de aici, dar n-am simţit nevoia să-mi pierd timpul citindu-i-o. Sunt prea multe opere poetice valoroase care-şi aşteaptă rîndul!

I-am citit, însă, romanul „Temă pentru acasă”, intrigat fiind de ofensiva prin care unii profesori de limbă română din şcoli nu doar că aproape-i obligau pe copii să-i cumpere cartea, dar îi puneau pe aceştia să le spună „ce le-a plăcut cel mai mult din ea”.

Nu ştiu şi nici nu mă interesează prin ce compromisuri şi-a cules Dabija cîteva aprecieri de la unii autori din România, dar cert este că aceştia s-au făcut de tot rîsul prin laudele aduse, s-au demonetizat iremediabil. Bineînţeles că acest roman este de o mediocritate de-a dreptul insultătoare în contextul lecturării didactice amintite mai sus, dar şi în cel al unei declaraţii de-a lui, făcută cu prilejul ultimei sale zile de naştere, în care spunea că romanul său a fost citit de peste 100 de mii de cititori de aici.

Pur şi simplu, Dabija este o mediocritate absolută ca romancier, el nu cunoaşte mecanismele subtile ale construcţiei romaneşti, instinctul lui creator fiind grav avariat şi de subconştientul său lingvistic de sorginte moldo-rusă. Nocivitatea estetică rezidă tocmai din aceea că vrea să le impună moldovenilor această lucrare ca fiind model suprem al genului.

Cînd afirmam mai sus că îţi dă în cap cu parul unul căruia-i spui că a scris o carte proastă, ştiu bine ce spun! Amintiţi-vă cum l-a prigonit Dabija pînă în clipa morţii pe marele Busuioc doar pentru simplul motiv că i-a criticat acest slab roman tezist!

Astfel, judecînd din această perspectivă, mai poate fi vorba despre un doctus cum libro (savant cu cartea; lat.)?

Atunci despre ce proces literar să mai vorbim? În 20 de ani tocmai Mihai Cimpoi a subminat procesul literar local tot aşa cum unii politicieni au subminat statalitatea Republicii Moldova. Problema socială, morală, estetică şi socială derivă din aceea că astfel de oameni îşi legitimează lucrările lor mediocre cu puterea civilă pe care o au, cu titulaturile, premiile şi medaliile pe care şi le-au dobîndit în  condiţii extrem de discutabile de-a lungul vieţii.

Lucrurile stau la fel şi în presa scrisă, dar nu voi mai insista, fiind suficient să dau un exemplu de limbă moldovenească folosită de „lingvistul-ziarist” Constantin Tănase. Pe data de 5 Iulie 2013, acesta şi-a intitulat un editorial astfel: „Dezbatem dinții actorului ca să-i corectăm dicția?” În limba română, dinţii sunt extraşi sau, pur şi simplu, scoşi!

În concluzie, veni, vidi, vicii, hic et nunc, grosso modo, veni, quod erat demonstrandum: Errare humanum est sed perseverare diabolicum. Ex nihilo nihil.

 („Am venit, am văzut, aici şi acum, în linii mari, ceea ce era de demonstrat: A greşi e omenesc, dar a persevera în greşeli este diabolic. Din nimic nu se creează nimic”; lb. lat.)

Mihai CONŢIU