Consumul excesiv de alcool în Moldova şi Ţara Românească în perioada feudală era privit ca un fenomen social îngrijorător. De acest viciu erau afectate toate categoriile sociale, de la domnitori şi pînă la ţărani simpli. În documentarea sa, Olivia Senciuc a cercetat pravilele bisericeşti şi domneşti, predicile, scrierile cu caracter parenetic, listele de cheltuieli pentru masa zilnică sau pentru organizarea praznicelor, merticele, scrisorile particulare, foile de zestre sau diatele, mărturiile lăsate de cronicari şi călătorii străini, hotărîrile de judecată emise de Mitropolie ori alte acte conţinînd măsuri luate de domn, însemnările rămase pe cărţile vechi. „Din paginile cronicilor reiese că nici domnii nu s-au ţinut departe de băutură. Radu Şerban ar fi unul dintre cei care căuta des plăcerea dată de licorile ameţitoare, în timp ce lui Ştefan Tomşa al II-lea i s-ar fi dus vestea pînă la Poartă pentru o pornire asemănătoare. Constantin Cantemir „mînca bine şi bea bine”, Grigore al II-lea Ghica nu se despărţea de „căruţa cea de cupărie”, iar lui Constantin Racoviţă, care „preste toată dzioa să afla tot vesel”, băutul pelinului cu ulciorul şi al nenumăratelor păhăruţe cu „spirt de melisă” chiar i-ar fi pricinuit moartea. Nu la fel au fost zugrăviţi, însă, Bogdan cel Orb, Petru Şchiopul ori Alexandru Nicolae Mavrocordat, domni preţuiţi tocmai pentru că ar fi dovedit cumpătare“, arată istoricul Olivia Senciuc.  

Femeile beau cot la cot cu bărbaţii

Unele femei beau cot la cot cu bărbaţii. „Cinstitul pocalelor cu multă sîrguinţă ar putea părea, mai curînd, o activitate tipic masculină, dacă sursele istorice nu ar dezvălui că printre făptaşi s-au amestecat şi femei. Dimitrie Cantemir susţinea că de plăcerea de a bea nu erau stăpîniţi numai bărbaţii, deşi, spre deosebire de aceştia, femeile – mai ales „unele” dintre cele din popor ar fi avut năravul – ar fi păstrat taina între pereţii propriilor case, ferindu-se să se arate bete în văzul întregii lumi. Dacă învinuitele au fost, cu adevărat, atît de prudente, mă întreb cum va fi reuşit, totuşi, eruditul domn să le vadă – pe multe şi în suficiente rînduri – cît să fie îndreptăţit să declare, apoi, cu atîta convingere că acesta era un obicei răspîndit printre femeile simple. Dimpotrivă, e limpede că împricinatele – pe care hotărîrile de judecată ni le fac cunoscute – nu avuseseră, nici pe departe, o aşa grijă şi că umblatul din cîrciumă în cîrciumă le era obişnuinţă“, arată Olivia Senciuc.   Călătorii străini au arătat că locuitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti trăgeau cîte o beţie la o sărbătoare religioasă, iar motivele erau plata dărilor, varietatea băuturilor şi faptul că erau ieftine, monotonia şi frigul lungilor zile de Iarnă.  

Întîmplări produse în urma unor beţii

Olivia Senciuc prezintă mai multe întîmplări descoperite în documentele studiate. Astfel, din cauza băuturii, unii au pierdut averile familiei: „Andreica, fiul lui Jurja „s-a îmbătat în Iaşi şi, mergînd spre casa lui beat”, a pierdut traista cu bani şi cu uricele prin care Ştefan cel Mare i-a întărit bunicului său, Nicoară Oniţă, stăpînirea unor sate şi a unor locuri de moară şi de prisacă, toate rămase moştenire, apoi, neamului său. Tare beat trebuie să fi fost şi Micu Bordescu. Acesta, plecat cu treabă la Craiova, a poposit peste noapte la cîrciuma unui anume Lupu. Aici, seara, la cină, alţi doi boieri din Hurezani l-au ameţit atît de bine cu vin, încît nu a mai fost chip ca Micu al nostru să simtă ceva atunci cînd tovarăşii săi de pahar, „luîndu-i degetu, adurmitu, l-au pus în locu de pecete” de pe un zapis pe care îl întocmiseră în grabă, făcîndu-se în felul acesta stăpîni pe o parte din moşia sa, pe care Micu Bordescu nici că a mai reuşit să o recupereze vreodată. (...) Însă, beţia putea avea urmări şi mai grave. Numai din vina unor călăraşi, slujbaşi mai credincioşi vinului decît domnului lor Constantin Mavrocordat, sultanului Mustafa al III-lea i-a fost uşor să afle conţinutul corespondenţei pe care vodă o purta cu capuchehăile sale, ceea ce a şi dus, ulterior, la arestarea respectivilor boieri“.   

Ce băuturi erau preferate şi ce recomanda biserica în această problemă

Istoricul arată că vinul era băutura preferată de boieri la petrecerile acestora. Nu erau ocolite, rachiul, votca, horilca, miedul sau berea. Olivia Senciuc araată că era vorba de un fenomen social îngrijorător: „Avem de-a face cu un fenomen social îngrijorător, în epocă, oricît de mult am bănui aceasta şi oricît de evident ar fi că în Ţara Românească şi Moldova consumul de alcool era o realitate. Aceasta fiind starea de fapt, care să fi fost poziţia autorităţilor de atunci – Biserica şi Domnia – ce vor fi gîndit oamenii şi cum va fi reacţionat comunitatea?

Din textul Pravilei de la Govora, citînd Sfînta Scriptură care blamează excesul şi nu consumul, reiese cu claritate că mirenilor şi chiar şi preoţilor nu le-ar fi fost interzis să bea vin, atîta vreme cît o făceau cu moderaţie. Numai credincioşii care luau obiceiul de a bea necumpătat riscau să nu primească sfînta împărtăşanie, mai ales dacă se mai şi îndîrjeau să stăruie în aşa purtare. Totodată, a umbla beat – şi mai rău, a frecventa cîrciumile – era o conduită care nu se potrivea, nicidecum, cu statutul preoţilor duhovnici şi cu misiunea pe care ei o aveau de îndeplinit în comunitate, în faţa căreia se impunea ca purtarea lor să fie exemplară. (...) Preoţii ar fi trebuit să-i înveţe pe enoriaşi să ocolească „beţia” ca pe unul dintre lucrurile deşarte ale lumii, să-i facă să înţeleagă că ea e o cale ce duce la pierderea sufletului, după ce va fi făcut şi trupul să sufere, ceea ce-l mînie pe Dumnezeu, că ea e un rău care pricinuieşte multe alte rele.

Aceasta este imaginea pe care Biserica, în încercarea de a modela comportamentul uman în conformitate cu morala creştină, căuta să o formeze în conştiinţa credincioşilor moldoveni şi munteni, că „beţia” e un rău care îngreunează sufletul cu păcate, îmbolnăveşte trupul şi aduce numai neajunsuri, un rău de care îi îndemna stăruitor să se ferească prin cumpătare.   

Poveţele lui Neagoe Basarab către fiul său legate de băutură

În textul Învăţăturilor pe care Neagoe Basarab le-a dat fiului său Theodosie regăsim o serie de idei despre ameninţarea pe care o reprezenta beţia pentru cel ales să fie cîrmuitor. „Să «fugi de beţie ca de focul unui cuptor», îşi povăţuia Neagoe Basarab feciorul, tînărul Theodosie trebuind să înţeleagă că prea multă băutură aduce «mari răutăţi» omului, că cel care o «iubeşte» îşi îmbolnăveşte trupul, îşi sărăceşte casa şi îşi pierde mintea, că prin ea omul se apropie de starea de animalitate, pierzîndu-şi caracteristicile umane, ceea ce, împiedicîndu-l să mai urmeze calea lui Hristos, îi duce sufletul la pierzanie. Oricît de firavă, aceasta este o dovadă că eforturile Bisericii nu erau în zadar“, se menţionează în lucrarea „Consumul de alcool şi Beţia în Moldova şi Ţara Românească“. 

Băutura, ca medicament 

Olivia Senciuc arată că unor băuturi alcoolice li se atribuiau proprietăţi terapeutice: „Din textul monografiei medicului Constantin Caracaş aflăm, însă, că boierii munteni anume consumau la masă rachiu din vin – simplu sau îmbogăţit cu diverse arome – precum şi vodcă, preparată cu zahăr, convinşi fiind că aceste băuturi ar fi sporit pofta de mîncare şi, deopotrivă, ar fi uşurat digestia. Probabil că, în vremea lui Dimitrie Cantemir, moldovenii, din acelaşi motiv, beau înainte de prînz numai o singură ceaşcă mică din rachiul care altfel nu le-ar fi plăcut. Acestea denotă faptul că respectivelor băuturi trebuie să li se fi atribuit proprietăţi terapeutice, ele fiind socotite, mai degrabă, un fel de leac, atunci cînd erau întrebuinţate cu măsură. Oare aceeaşi însemnătate s-ar putea da „fricţiunilor” pe care urma să şi le facă banul Mihalcea, seara, cu vinarsul primit, la cină, de la autorităţile oraşului Cluj, unde marele dregător al lui Mihai Viteazul a poposit în iunie 1600“. (Adevărul.ro)