Cinismul la antici a reprezentat o şcoală de gîndire şi morală care punea accent pe ascetism şi critică antimaterialistă. Cinismul modern pe de altă parte este înţeles drept manipulare, egoism şi imoralitate. Cum s-a produs schimbarea radicală de sens şi ce ar însemna vechiul cinism pentru societatea contemporană? Este improbabil ca oamenii să mai adopte valorile vechii şcoli, pe cînd cinismul modern nu prea are multe valori pozitive de oferit. Cel puţin subminează pe moraliştii convinşi. Oricum, curentul este important în istoria gîndirii, din moment ce atîţia mari cugetători, de la Diogene la Machiavelli, Spinoza sau Nietzsche au fost creditaţi cu cinismul…

Un cinism mai vechi...

Vechea şcoală este cea înfiinţată de Antisthenes (446-366 a.Hr.) şi Diogene din Sinope (404-323 a.Hr.) Moralitatea predicată aici aproape că excludea orice altă parte a filozofiei. Antithenes era un filozof itinerant care nu avea nevoie de nici un bun personal exceptînd toiagul, pelerina şi bocceaua cu pîine uscată. Pe felul său simplu de a trăi se fundamenta dreptul de a-i critica pe ceilalţi pentru materialismul şi cinismul lor. Susţinea cu tărie o austeritate de tip socratic şi idee că suferinţa aduce beneficii. Cel mai faimos cinic este însă Diogene din Sinope.

Multe surse conţin anecdote despre el probabil. Cea mai faimoasă este aceea în care Alexandru cel Mare se oferă să-i facă o favoare, dar acesta refuză spunîndu-i să se dea la o parte din soarele său. Anecdota subliniază independenţa sa. Mai este faimos şi pentru că mergea ziua cu o torţă în mînă, căutînd oameni sinceri. Trăia într-un butoi şi pentru că urina în public i se zicea kyon, cîine, originea cuvîntului cinic. Cinismul nu era un moralism intelectualizat, ci un sistem de practici.

Diogene ataca materialismul şi propovăduia întoarcerea la natură, fiind împotriva instituţiilor politice. Vorbea după cum ii făcea plăcere (parrhesia), miza pe independenţă (autarkeia) şi cultiva negarea de sine (askesis). Respingea normele sociale şi era într-adevăr egoist, dar nu pe seama celorlalţi, pentru că nu manipula şi nu minţea. Cinici mai puţin cunoscuţi sînt Monimus, Onesicritus, Menippus şi Menedemus (sec IV-lea a .Hr.), ba chiar şi o femeie, Hipparchia.

Despre cinism putem afla din cartea a şasea a Vieţilor şi Doctrinelor Filozofilor a lui Diogenes Laertios, iar scriitorul Lucian (120-190) ne spune că s-ar putea să fi existat mai mulţi pretinşi cinici decît veritabili. Dialogul său dintre Peregrinus şi Proteus ridiculizează un cinic ipocrit care îşi anunţă suicidul doar ca să atragă atenţia, după care este forţat să o facă pentru a salva aparenţele, care teoretic nu ar conta pentru un cinic. Alt dialog, Demonax, se consideră a fi povestea cinicului ideal, dar şi a demoralizatorului, pentru că acesta ia în derîdere pe cei slabi, efeminaţi sau bolnavi.

Şi Epictet ne-a lăsat informaţii despre învăţătura cinicilor, care de altfel se mula destul de bine pe stoicism. Pînă la urmă fondatorul stoicismului, Zenon, era elevul cinicului Crates. Şcolile de gîndire sînt medii de idei dinamice. În discursurile sale, Epictet atrage atenţia că un cinic trebuie să aibă în vedere şi ajutorul divin, iar totodată să fie conştient că are rolul unui rege, în sensul de rege al spiritului.

Cinismul nu se rezumă doar la comportament ascetic şi la critici neîncetate la adresa omenirii, ci şi la disciplină de sine. Adică omul trebuie să încerce să urmeze calea binelui, care presupune eliberarea de tot ce înrobeşte, deci posesiuni, funcţii, relaţii. Cinicul este liber pentru că mintea lui este liberă. Trebuie să devină un exemplu, deci pînă la urmă şi el este obligat la ceva.

Dacă această formă de asceză pare puţin cam dură, mai există varianta lui Dion Chrysostomul, oratorul din Prusa (40-112), care dincolo de discursul antimaterialist mai păstrează o doză de toleranţă şi flexibilitate. Descriind şi el întîlnirea dintre Diogene şi Alexandru, menţionează că Diogene încearcă de fapt să-l avertizeze pe rege să nu mai depindă de glorie, ci să se concentreze pe justiţie şi bunăvoinţă. Ideea este că scopurile personale trebuie depăşite în virtutea independenţei pe care o putem procura dacă nu mai sîntem atît de interesaţi de plăcerile de moment şi de obţinerea unor poziţii înalte. Negare şi control de sine, aşa cum este şi Hercule sfătuit.

...si unul mai nou

Cinismul nu s-a pierdut după finele antichităţii. Erasmus din Rotterdam include 350 de proverbe cinice în Apophthegmata. Rabelais aprecia satirele lui Menippus. Montaigne îl citează pe Antisthenes de 14 ori. Michel Foucault ţine prelegeri despre filozofia cinică la Berkeley şi Paris, pe care le include în colecţia Le courage de la verite. Căutînd să stabilească o genealogie a tradiţiei critice în vest, el conchide că nu avem o metodă sigură de a distinge între oratorii autentici, farsori, ignoranţi şi imorali. Cinicii moderni nu fac parte din prima categorie. Dar cum s-a pervertit termenul aşa de mult? David Mazella datează tranziţia la finele secolului al XVIII-lea.

Cînd Edmund Burke îl numeşte cinic pe Rousseau, acuzîndu-l de ipocrizie, urmează linia lui Lucian cînd îi demaschează pe falşii cinici. Dar faptul că Rousseau era (oare?) un cinic nepotrivit devine neimportant în contextul transferului de sens al cuvîntului. Definiţia din Oxford English Dictionary (1814) îl etichetează pe Thomas Hobbes drept cinic pentru că presupune că toţi oamenii sînt egoişti şi imorali în ciuda pretenţiilor de argumentare raţională a acţiunilor lor. Şi aceasta a şi rămas semantica…

Mazella este de părere că recuperarea genealogiei sensului ne poate ajuta să producem o schimbare socială în direcţia democratică. Asta pentru că cinismul nu implică numai fatalism şi evitare a politicii. Este probabil o neînţelegere a cinismului antic, care într-adevăr se cam limitează la asceza personală şi la critica autorităţii. Peter Sloterdijk spune că de fapt sensul cel nou are legătură cu Frederic cel mare, Otto von Bismarck şi Republica de la Weimar, definindu-l drept o conştiinţă luminată in chip fals. El se referă la faptul că şi atunci cînd recunoaştem adevărul, tot continuăm să trăim după principii eronate. Politicienii, clericii, militarii sau doctorii sînt cinici în sensul de egocentrici, exploatatori, manipulatori.

Sloterdijk admira în schimb cinismul anticilor, care însemna ridiculizarea şi satirizarea puterii, filozofia de stradă împotriva elitismului platonist. Pe de o parte este de admirat critica lui Diogene la adresa tuturor, dar pe de altă parte este de condamnat lipsa lui de acţiune politică constructivă. Cele două se subminează reciproc.

Michel Onfray scrie la rîndul său o apologie a cinicilor, punînd mare preţ pe anularea nevoii de a poseda, pe umorul uneori exagerat sau pe încrederea vădită în sine. Nu trebuie neapărat să trăim în butoaie ca să beneficiem de ideologia aceasta eliberatoare. Voltaire şi Nietzsche sînt şi ei cinici canonici. El mai recunoaşte însă şi existenţa cinicilor vulgari, duplicitari, care se folosesc de justificări de tipul scopul scuză mijloacele sau individul trebuie sacrificat de dragul comunităţii. Este ceva de valoare în viziunea anticilor, dar este greu să punem în practică altceva decît detaşarea, umorul şi individualismul moderat.

Cinismul este undeva între opinia lui Platon cum că adevărul poate fi cunoscut şi opinia sofiştilor cum că adevărul e o convenţie. Diogene subordonează politica moralei (cinicul tradiţional), iar Machiavelli face invers (cinicul modern). Valorile se bazează mai mult pe individ şi pe acţiunea care le concretizează. Din aceste punct de vedere cele două tipuri de cinici se aseamănă. Spinoza este şi el cinic, pentru că îşi dă seama că nu dorim ce este bun, ci este bun ce dorim.

Şi Wittgenstein, care sugerează imposibilitatea existenţei eticii ca ştiinţă, deci ne-ar rămîne doar voinţa individuală. Deci, deşi Diogene stă departe de politică, cinicii de mai tîrziu justifică acţiunea politica prin voinţă. Înseamnă că liberalismul modern este cinic. La fel şi fascismul.

Multe dintre problemele vieţii de zi cu zi sînt un produs al cinismului, diferit de scepticism. Scepticul se îndoieşte de esenţa comunicării, în timp ce un cinic se îndoieşte şi de motivaţia sa. Cinicii presupun tot ce e mai rău unii despre alţii. O presupunere dogmatică că tot ce se petrece e rezultatul unor interese egoiste. Astfel cinismul, extins de la politicieni şi jurnalişti la toate ramurile profesionale, conduce la o delegitimare totală. Sociologul Jeffrey Goldfard concluzionează că cinismul a fost o componentă principală a totalitarismului sovietic. În ziua de azi, cinismul este o formă de legitimare prin neîncredere. Cinicii invocă relativismul, gîndind că toate ideile sînt produsul claselor, naţiunilor, intereselor.

Dacă totul este ideologie, nu mai are rost să încercăm să o depăşim, deci ne resemnăm şi ne frustrăm. Cinismul critic al lui Diogene este benefic, dar cinismul batjocoritor al celor resemnaţi perpetuează starea deja proastă. Se mai poate întrezări şi o încredere non-cinică în natura umană. Neîncrederea provine din ciocnirea dintre idealurile înalte şi realităţile externe. Cinismul are un rol important dacă îşi menţine latura critică şi nu degenerează în pretenţii fără fundament. Analistul William Chaloupka sugerează că este posibil ca democraţiei să-i priască cinicii, care provoacă, subminează, satirizează elitele.

Cinicii buni pledează pentru vot, contribuie financiar şi participă la activităţile politice. Dar ca să funcţioneze cinismul, fiecare trebuie să dea dovadă de o anumită doză. Şi nu este greu. Cinismul a evoluat mult de la antici. Acum a devenit un rezultat al dezamăgirilor. În contrast cu cinismul activ, imprudent, chiar arogant al anticilor, al nostru este egoist, neîncrezător, prudent şi detaşat.

Dar nici o întoarcere la vechea formă de cinism nu e o soluţie. Atunci? Poate o mai mare moderaţie în promisiunile politicienilor şi în speranţele oamenilor, pentru ca într-adevăr să se realizeze ceva concret. Problema principală a cinismului contemporan este că avem mijloace antice, cele care ţin de discurs, dar nu şi scopuri antice. Asceza şi abnegaţia sînt păsări rare, iar majoritatea oamenilor nu trăiesc în conformitate cu ce propovăduiesc. Pe de altă parte, este nevoie de cinism, pentru că astfel se mai echilibrează mediul social şi politic, forţat să facă faţă individualismului.

Irina-Maria MANEA