Unul dintre cele mai bizare paradoxuri ale poporului meu se naşte din relaţia lui cu ideea de hoţie. Pe de o parte, leagănă la pieptu-i puzderie de mari prădători, le dă să sugă euro direct de la ţîţa bugetului, iar în loc de gustare - terci din afaceri cu statul. Totodată, le prinde moţul cu fundă roşie, ca să nu-i deoache vreo obrăznicătură, care nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă schemele, şi n-are inimă să le dea cu ardei iute pe suzetă, ca să-i dez­veţe să mai bage-n gură ce-au furat. Pe de altă parte, e de-o vigilenţă, cum n-am mai întîlnit la nimeni şi nicăieri, faţă de po­ten­ţialul mic găinar, care poate răsări de oriunde.

Nu ştiu dacă am să apuc să prind vreodată puşcării burduşite cu mari căpcăuni înghiţitori de autostrăzi sau cu mari magicieni ai licitaţiilor publice, dar văd, în fiecare zi, în ochii conaţionalilor mei spaima, tremurul, groaza de a nu fi furaţi. Văd în magazinele de accesorii clame de păr legate cu lanţuri de raft, carcase goale de telefon mobil expuse în locul telefonului şi laptop-uri bătute în piroane, în magazinele de specialitate, camere de filmat clientul pînă-n apendixul vermicular, mai peste tot, şi bodyguarzi nemiloşi, gata să-ţi facă oricînd un tuşeu rectal, ca să-ţi scoată de-acolo un eventual borcan cu maioneză şparlit.

Asta în timp ce marii rechini se plimbă cu limuzine de lux, poartă şosete de mătase chinezească, mănîncă biftec din viţel de aur, şi-au căptuşit şi veceurile cu pietre preţioase, şi-au umplut toate rudele pînă-n cea de-a 14-a spiţă de averi pe care urmează să le moştenească, şi-au uns copiii ne­născuţi încă consilieri prin ambasade şi nu-i întreabă nici dracu’ de sănătate. Însă noi, ăş­tialalţi, fraierii, sîntem trataţi de către alţi fraieri, la orice oră din zi şi din noapte, ca nişte potenţiali infractori.

Dacă intri într-un supermarket, bodyguard-ul te va fixa încă de la primul pas c-o privire suspicioasă. După care va începe să te alerge prin incintă ca-n scenele de amor din filmele indiene, doar că nu pe după pomi, ci pe după rafturi. Dac-ar avea cîine şi i s-ar da voie, l-ar pune să-ţi miroasă o şosetă, după care l-ar asmuţi să te urmărească pînă-n mormînt. Dacă ciordeşti o ciocolată de pe raftul de reduceri, după care fugi să te îngropi împreună cu ea? Sau vreo pungă cu smîntînă şi ţi-o ascunzi în nas?

Dacă intri în vreun magazin de, să zicem, articole sportive şi ai un rucsăcel în spate, te poţi trezi că-ţi taie calea două gorile lobotomizate, care te anunţă cu voce răguşit-ameninţătoare: „Nu aveţi voie să intraţi cu rucsacul!“. Degeaba explici că rucsacul ăsta e un fel de poşetă, în care îţi ţii şi agenda, şi portofelul, şi telefonul, şi cheile de la casă, prin urmare nu-l poţi abandona pe un raft neasigurat, la intrarea în magazin, gorilele o ţin pe-a lor. Vezi cum le zvîcnesc venele pe tîmplă şi simţi cum aerul se îngroaşă „a pericol” în jurul tău. Paznicul azi e rege, el face regula. N-avem atîtea bunuri, cît paznici la acestea.

Instituţiile publice în genere sînt un subiect aparte. Pază la poartă, la uşa centrală, la o altă uşă auxiliară, după care încă la una intermediară, urmată ulterior de alte drăcovenii cu cip-uri, parole electronice, alte controale mai mult sau mai puţin sofisticate. Parcă-i povestea ceea cu „moartea-i în vîrf de ac, acul în ou, oul în raţă, pasărea în vacă” şi tot aşa. De cine se tem ei, cei plătiţi tot de noi să ne servească? Am văzut recent pe internet un colaj fotografic: pe de o parte o imagine cu preşedintele Austriei cum pleca într-un tren obişnuit de pasageri la Salzburg, iar pe de altă parte – sosirea speakerului nostru la o conferinţă la Chişinău. Spectaculoasă şi izbitoare diferenţă.

În fiecare dintre noi, ăştia, fraierii de rînd, zace un potenţial hoţ de care semenii noştri, cei mai alintaţi de soartă şi împrejurări, se simt obligaţi să se apere. Cu cît se fură mai tare sus, cu milionul de euro, cu atît sînt mai dure măsurile pe care prostul de rînd le întreprinde împotriva altui prost de rind. Următoarea etapă ar fi gardurile electrice păzite de pitbulli flămînzi. Ca să ne ţină cît mai departe, ca să nu furăm sau să nu mai vedem cumva ceva din ceea ce nu se cade.

Lilia GRUBÎI