Autor: Cristian UNTEANU

O carte foarte interesantă, „Puterile de ieri şi de mîine: starea lumii“ în 2014 (editori Dominique Vidal şi Bertrand Jadie, ed. La Decouverte) începe cu o prefaţă în care figurează o referinţă care ar trebui să dea de gîndit, dincolo de frumuseţea poveştii în sine.

Este citat un paragraf din romanul istoric Planisfera lui Alberto Camino în care se spune cum suveranul portughez îi trimite pe Vasco de Gama şi Alvarez Cabral să traseze hărţile noilor teritorii, astfel încît să poată avea, în fine, o hartă completă a noului său imperiu. Atunci cînd îi este furată, suveranul avea să-şi piardă imperiul...

Simplă poveste sau o parabolă posibil de aplicat şi la lumea de azi, cu deosebire la Europa timpului nostru? Întrebarea, deloc teoretică, ar fi aceasta: care este harta pe care Europa de acum o doreşte ca definitivă?

Discuţia nu este deloc nouă. A început cu viziunea exprimată odată de Generalul de Gaulle prin fraza celebră prin care anunţa că-şi dorea „o Europă de la Atlantic la Urali”. Pusă în contextul Războiului Rece, fraza a fost interpretată mai ales la nivelul simbolic. Dar, în realitate, nu a fost niciodată numai atît în mintea celor care s-au luptat pentru consolidarea treptată a construcţiei europene, devenită acum Uniunea Europeană cu 28 de membri.

Dar, în acelaşi timp, pe tot parcursul acestei dezvoltări, a existat, aşa cum se întîmplă şi acum, o altă întrebare: unde ne vom opri? Care sînt criteriile extinderii Europei Unite? Geografice, etnice, culturale, religioase? Raţiuni strategice de dezvoltare a pieţelor economice? O gîndire politică a integrării unor spaţii care să răspundă nevoii morale de a şterge urmele tragicei înţelegeri de la Ialta? Toate acestea împreună?

Răspunsurile diferă în funcţie de perioada istorică în care au fost formulate. După căderea Cortinei de Fier, în condiţiile unor analize care prevedeau, aproape în unanimitate, dispariţia definitivă a statului de supra-putere al Rusiei, logica extinderii s-a referit în primul rînd la argumentul politic al reintegrării în Europa (şi NATO) a ţărilor foste satelit ale URSS. Totul în contextul unei Europe extrem de puternice pe plan economic, ferită de crize majore, cu un model de siguranţă şi predictibilitate în dezvoltare care permiteau acceptarea principiului conex al extinderii, anume că vor exista banii suficienţi pentru a ajuta noile ţări membre să se apropie cît mai rapid de media nivelului de prosperitate european.

Acum, totul pare să se schimbe, căci impactul enorm al crizei a modificat în integralitate paradigma raţionamentelor de putere la nivelul UE. Şi nu este vorba doar despre dimensiunile economice şi sociale, cele mai vizibile şi mai uşor de folosit ca argument. Este o combinaţie în care regăsim factori diverşi de criză: îmbătrînirea populaţiei şi depopularea unor zone, presiunea din ce în ce mai mare, cîteodată sufocantă pentru unele ţări, reprezentată fluxurile migratorii externe, situaţia limită în care se află unele sisteme sociale naţionale, dificultatea din ce în ce mai mare de a susţine prin influxuri de capital provenite din fonduri europene sisteme naţionale ameninţate cu falimentul, discrepanţa din ce în ce mai accentuată între ţările bogate şi restul actorilor statali europeni, între ţările din zona euro (cu reglementările sale specifice de salvgardare) şi celelalte ţări membre UE.

Iată de ce, în aceste zile la Bruxelles, reapare o discuţie mai veche, dar tratată acum ca urgenţă majoră: nevoia de a alege între două tipuri de abordare a viitorului imediat şi pe termen mediu. Prima ar consta în continuarea extinderii UE. A doua, în aprofundarea procesului de integrare europeană, structurală, între statele care compun în acest moment Uniunea Europeană.

Asta înseamnă că, la un moment dat, este foarte posibil să asistăm la o discuţie de substanţă asupra hărţii UE, cu frontiere limitative şi nu, aşa cum se întîmplă acum, cu unele provizorii supuse procesului continuu de extindere. Este posibil? Sigur că da. Este şi util? Evident că da, argumentează euro-prudenţii din marile familii politice europene, dacă vrem cumva să oprim avîntul argumentaţiei euro-scepticilor care spun tocmai că Uniunea Europeană a ales să se dezvolte într-o manieră iraţională şi din această cauză avem acum să luptăm, printre altele, cu primejdia reprezentată de răufăcătorii români, de cerşetorii ţigani români şi, în general, de spectrul sărăciei importate peste măsură din setul prezentat acum ca preponderent româno-bulgar. Nu este utilă o stopare a procesului extinderii, spun alte voci, căci asta ar însemna, de facto , abandonarea ţărilor din Parteneriatul Estic sub influenţa care s-ar putea dovedi decisivă a viitoarei Uniuni Euro-asiatice. Pierzînd astfel un prilej unic de recuperare istorică a unor ţări care au decis să-şi pună toate speranţele în opţiunea europeană.

Care ar fi costurile politice în materie de credibilitate ale unei asemenea retrageri de perspectivă europeană?

Pe de altă parte, acum foarte vizibil, se conturează şi posibilitatea unei reconfigurări, chiar formale, a hărţii interne de putere a UE. Pe de o parte, este clar că se va încerca reformularea prevederilor legislative privind modalităţile de vot în Consiliul European, răspunzînd criticilor din ce în ce mai ample care acuză lentoarea eternă pe care o presupun negocierile foarte laborioase duse fie pentru obţinerea consensului, fie a majorităţii calificate. Revine, foarte posibil şi asta, ideea unei zone de guvernanţă specifice pentru zona euro considerată, pe drept cuvînt de altfel, drept centrul supravieţuirii europene. În acest, sens, cred că are mari şanse să se concretizeze propunerea din programului lui Jean-Claude Juncker privind crearea unui post permanent de Preşedinte al Eurogrupului, acolo unde se va afla concentrată mare parte din puterea executivă în domeniul economic. Ceea ce va avea şi o altă consecinţă directă pe harta puterii: definirea zonei euro ca arie prioritară de putere (dublată de zona Schengen) şi a unei arii externe, desigur populată cu ţări membre, dar cu un vizibil statut secund.

Este limpede că s-a ajuns în momentul în care Europa trebuie să spună ce vrea, să definească cine şi ce este şi să spună, cu orice risc, ceea ce doreşte să fie şi cum va arăta ceea ce numim “spaţiul european”. Trebuie să facă toate astea înspre binele său. Dar şi, în acelaşi timp, pentru că trebuie să revină la un statut de maximă predictibilitate în perspectiva dublă a evenimentelor următoare, de uriaşă importanţă geo-strategică: semnarea Acordului de liber-schimb cu SUA şi crearea Uniunii Eurasiatice.

Ne interesează toate astea? Poate că da, deoarece acesta este cadrul în care trebuie să ne plasăm cu cele două mişcări esenţiale, aderările la spaţiile Schengen şi Euro în privinţa cărora trebuie depus nu numai efortul diplomatic, ci şi asumate termene şi obligaţii realiste (vă aduc aminte, în acest sens, de continua fluctuaţie a decizei politice privind data pe care şi-o propune ţara noastră pentru intrarea în zona Euro).

Trebuie să spunem că ştim unde vrem să fim pe această nouă hartă a puterii, una care se vrea coerentă şi previzibilă, intern şi extern. Trebuie să ştim cine este noul deţinător real al hărţii şi devenim aliaţi de rangul întîi ajutîndu-l nu numai să nu piardă harta, ci şi asigurîndu-l că în partea noastră de desen al puterii, vom învăţa să devenim coerenţi şi predictibili. Credeţi că este posibil?