Avem o ţară, Moldova. Cum procedăm cu ea? Invitaţie la discuţie

Spre deosebire de Ţările Baltice, cele caucaziene şi Uzbekistan, populaţia Moldovei dintre Prut şi Nistru, cu atît mai puţin cea a Moldovei transnistrene, nu au avut vreo experienţă istorică a propriei statalităţi, prima făcînd parte de la începuturi din Ţara Moldovei, iar din 1792, respectiv, din 1812, aceste părţi fiind încorporate Imperiului Rus şi succesoarei acestuia – URSS, cu o singură cezură - 1918-1940/1941-1944 cînd ele, pe rînd, au făcut parte din România. Acest fapt a constituit o piedică în plus faţă de caucazieni şi baltici în calea edificării propriei statalităţi.

Într-o atare situaţie ar fi fost firesc să se convină, cel puţin în cadrul votanţilor nemijlociţi ai Declaraţiei de Independenţă, nemaivorbind de cercurile largi, la acea dată, de susţinători ai Independenţei, asupra unor chestiuni de importanţă strategică pentru succesul realizării acelei Declaraţii.

Problema de bază ţinea atunci şi mai ţine şi astăzi de formularea unui răspuns fundamentat şi convingător la întrebarea: Cine (care grupuri anume ale populaţiei) şi de ce fel de statalitate a Moldovei are nevoie şi pentru ce anume?

Procesul însuşi de formulare publică a răspunsurilor la această întrebare, în cadrul dezbaterilor politice deschise, ar fi structurat politic societatea, ar fi conferit sens, direcţie evoluţiei scenei politice a Moldovei, ierarhizînd constructiv forţele politice în raport cu răspunsurile posibile la această întrebare crucială. Răspunsul cel mai convingător, în acea etapă, pentru electorat ar fi fost consfinţit într-o nouă Constituţie, stabilindu-se prin aceasta limitele procesului politic şi tematica de bază a tuturor discursurilor politice.

Din păcate, elita politică de atunci nu a izbutit sau, mai degrabă, nu a dorit să izbutească în, cel puţin, lansarea unor dezbateri publice în jurul acestei probleme, deşi ea, problema a fost formulată în repetate rînduri, cu diferite prilejuri şi în diferite organe de presă încă din 1990.

Nu este suficient să formulăm un răspuns dorit, deoarece răspunsurile corecte nu fac parte din cele dorite, ci din cele fezabile, factibile, posibile de înfăptuit. Pentru aceasta, însă, fosta şi actuala încă elită politică trebuia, iar noua elită politică trebuie (1) să identifice cu cea mai mare grijă şi răspundere pericolele şi piedicile posibile în calea edificării unei statalităţi eficiente, precum şi factorii interni negativi pentru ea, (2) oportunităţile externe şi factorii pozitivi interni pentru afirmarea statalităţii noastre, (3) condiţiile interne şi externe, necesare şi suficiente, de realizare a statalităţii moldoveneşti, (4) opţiunile posibile de parcurgere a căii de la situaţia actuală de non-statalitate sau cvasi-statalitate la statalitate reală, (5) elaborarea unui plan de acţiuni orientat spre transpunerea în realitate a statalităţii dorite.

Nici astăzi, din păcate, această problemă nu şi-a pierdut din actualitate, dar condiţiile rezolvării ei sînt mai dure, mai conflictuale, cu posibilităţi de ingerinţă externă dintre cele mai adverse. Anume lipsa răspunsului la această întrebare a surpat, practic, din temelii posibilitatea canalizării energiei morale, sociale, economice şi spirituale a majorităţii covîrşitoare a populaţiei spre edificarea principalului şi indispensabilului ei instrument de realizare a voinţei sale, de protecţie a securităţii sale, de reîntregire a ţării spintecate odată cu războiul de pe Nistru.

Situaţia geopolitică creată prin destrămarea Uniunii Sovietice, procesele intense de globalizare cu întreaga ei trenă de probleme specifice şi inedite îi dictează populaţiei Moldovei să rezolve într-un fel sau altul această problemă, deoarece, în caz contrar, pentru acest teritoriu cu populaţia lui sînt posibile doar două scenarii:

1)    „libanizarea/palestinizarea/iugoslavizarea” întregii ţări: transformarea întregului ei teritoriu într-o zonă de confruntări permanente şi violente dintre numeroase grupări reciproc ostile, de cele mai variate orientări politice, geopolitice, culturale şi confesionale;

2)    transformarea ţării într-o colonie a unei sau a cîtorva corporaţii transnaţionale formale sau informale.

De altfel, cel de al doilea scenariu este deja în plină desfăşurare.

Maria ANDRONACHI, Edineţ