CINE NU IUBESTE SI LASA...

La o cuconadă o tipă făcea ca balaurul, povestind cum odată, după cîteva întîlniri şi un week-end petrecut împreună, un bărbat i-a spus că nu-l excită. Şi i-a mai zis că el s-a străduit din răsputeri să dea şanse acestei relaţii, însă nu poate să se violeze pe sine, din simplul motiv pentru că femeia respectivă elementar nu-i trezeşte nici un fel de fiori.

La prima vedere, această femeie parcă-ar fi de înţeles – obidă, ciudă, draci, nervi, frustrare ş.a. Toate parcă-s clare. Afară de un singur lucru – bărbatul cu ce-i vinovat? Că n-a dorit-o sau că a fost sincer? Şi unde este scris că, dacă eşti femeie, atunci trebuie să placi tuturor masculilor din lume care se încadrează în vîrsta de 15-75 de ani? Or, ceea ce este şi mai grav, de ce orice caz cînd nu te place un bărbat este neapărat prilej de dramă planetară. De parcă femeii nedorite i s-a refuzat dreptul la existenţă, nu altceva.

Şi cu bărbaţii e cam la fel. Numai că o femeie-şi linge rănile nu ştiu cum altfel. Mai muiereşte, să zic aşa. Cu lacrimi, istericale, o beţie cu prietenele, după care cu încetul se potoleşte. Nu e acelaşi lucru cu un bărbat căruia i s-au dat papucii sau i s-a explicat că nu mai este binevenit în viaţă şi în pat. Tragediile greceşti sînt un fleac pe lîngă astfel de situaţii. Mişela care „l-a lepădat” ajunge să fie întruchiparea dracului cel perfid, nesimţit, nerecunoscător, „care nu ştie ce-a pierdut, care încă o să-l caute şi o să se tîrască în genunchi, bocind s-o ierte şi s-o primească înapoi, numai că el n-o face nici în ruptul capului, că după el stau rînd de femei mult mai bune şi mai frumoase”. Unde-i apocalipsa? L-a iubit, poate, dar şi-a dat seama că nu e ceea ce-a părut. Se creează impresia că numai politicienii au dreptul să se răzgîndească, nu şi oamenii de rînd. Mai bine ar fi mai mult invers.

Cel mai mult îmi repugnă standardele duble în viaţa de toate zilele şi în relaţiile care ne definesc. Şi tot mai mult preţ pun pe oamenii cu psihicul mai bine dezvoltat şi armonios. Pe oamenii care pot judeca la rece, care sînt foarte realişti faţă de o mulţime de chestii, inclusiv propria atractivitate şi sexualitate.

Un om normal, psihologic relativ sănătos, bineînţeles, dacă nu-i un nevrotic deplin, îşi dă bine seama că nu poate place tuturor de-a valma şi să fie apetisant pentru toată suflarea. Şi nici într-un caz nu-şi poate pune asemenea scop. La fel, el foarte bine simte şi îşi dă seama că la rîndu-i poate fi într-adevăr cucerit doar de un cineva dintr-o mie. Sau zeci de mii. Sau poate chiar şi dintr-un milion. Ce-i rău în asta? Noi alegem, pe noi ne aleg, de multe ori aceste preferinţe nu se potrivesc...din păcate. Versurile şi cîntecele nu pot fi modificate.

Nu e nimic rău în asta. Dimpotrivă, e şi asta o formă de libertate. Să ştii să laşi de la tine, să eliberezi, să dai drum slobod. Pentru că uneori ceea ce pare o pierdere, se poate solda cu o mare găselniţă. Pe care ai fi putut-o rata încercînd să ţii alături ceea ce nu-ţi aparţine, căruia nu-i trebuieşti, care nu te vrea. Şi de care de fapt nici n-ai avea mare nevoie.

Lilia GRUBÎI