Săptămîna trecută am avut de trecut un control la medic. Consultul a fost programat la un spital de nivel naţional, care cerea şi un examen de roentgenografie. La cabinetul cu pricina lume multă, venită din toate colţurile ţării, pacienţi cu diferite necazuri cu trimitere de la diferiţi specialişti. Toţi stau cuminţi în rînd şi aşteaptă. Nimic deosebit în această procedură pînă nu apar două cucoane. Acestea, după ce măsoară cu ochii şirul de oameni de la uşă, imediat încep a se şuşoti cu nişte apucături, tot mai evidente, de afaceriste de Piaţa Centrală: „Hai, să facem cumva să-i împingem lu’ aista din cabinet vreo 50 de lei şi să ne primească fără rînd”.

Anticipez – nu le-a mers damelor cu „împinsul” că nu erau ele cele mai deştepte din acel rînd, dar am reflectat încă mult timp asupra cazului.

Mi-am amintit de regretatul Ion Osadcenco, în perioada studenţiei mele profesor la Facultatea de Litere a USM. Ajunsese proverbial cu replicile sale dure prin care eticheta prostia şi nimicnicia omului. Bunăoară, pentru tinerii de azi ar părea straniu să audă că nişte ani în urmă era o problemă să ajungi înmatriculat la o instituţie de învăţămînt superior, fără o anumită substanţă intelectuală şi pregătire. Existau, desigur, şi excepţii, dar de regulă nu te prea ajutau nici banii, nici poziţia socială a părinţilor şi deseori era prioritar chiar numai nivelul de carte. Iar printre excepţii, era aşa o chestie care se numea „целевое направление”, un fel de îndreptare care oferea absolvenţilor nişte facilităţi la admitere, în schimb îi obliga pe urmă să lucreze în sate. Aceste certificate erau un fel de undă verde pentru mulţi terchea-berchea, boiernaşi provinciali, care altminteri nu mai pupau aulele universitare şi pentru mulţi profesori erau de-a dreptul o pacoste. Neinstruită, necultivată şi uneori obraznică. Or, pentru aceştia stimatul domn Osadcenco avea aşa o vorbă: „Terminaţi şcoala pentru că aşa se cade. Toată viaţa voastră este împinsă cu buldozerul. Vă împing din şcoală, după care vă fac rost de „spravkă” şi vă împing la universitate, după care începem să vă împingem noi. Hai, că poate face treabă mai pe urmă. Nu face, dar hai să-l împingem pînă în anul III ca să-l scoatem măcar cu studii superioare incomplete. Pe urmă, dacă deam va-m scos din III, hai, să mai împingem un pic şi să-l scoatem cu diplomă. După care vă duceţi la lucru şi împingeţi deja voi pe alţii. Şi tot aşa se roteşte acest cerc vicios, din care se pare că nu mai avem scăpare”.

Cînd am auzit fufele de la spital l-am văzut aevea pe Osadcenco. Îs ani buni trecuţi de atunci, s-au schimbat atîtea lucruri, fapte, fenomene, procese, orînduiri, regimuri, oameni, aerul şi solul e altul demult, nu şi această treabă cu „împinsu”. Mai toată viaţa noastră se ţine pe „împins” ceva. Împingem, „ca să fie bine”, poliţistului, inspectorului fiscal, profesorului, funcţionarilor de pe la sumedeniile de ghişee, instalatorului etc.etc.

Făcînd trimitere la povestea Exodului din Egipt, filosoful român Gabriel Liiceanu scrie: „de 27 de ani încerc, aproape zi de zi, să înțeleg ce se întîmplă cu noi. Iată, am ieșit din comunism, dar nu și comunismul din noi. După 1989 poporul român a făcut cu dumnezeul politicii moderne un legămînt de democrație și libertate. Însă, de 27 de ani, el merge către Țara Făgăduinței plîngînd după Egipt. Nu am murit încă toți cei care ne-am născut atunci. Nu s-a primenit țara. Nu au trecut „cei 40 de ani”, vîrsta unei generații”.

Şi nouă, aici, cîţi ani ne-au mai rămas ca să ne primenim, să ne schimbăm, să împingem din noi „împinsul” de bani, şpagă, mită, mici atenţii, nişte favoruri, „cu buldozerul” ş.a. Mai ales că acest „împins” pe alocuri e chiar ridicol. Aceeaşi roentgenoscopie poate fi făcută în orice clinică privată contra plată, fără rînd, cît ai servi o cafea. Mai adaugi la banii prevăzuţi pentru „împins” şi s-a rezolvat. Numai că aşa nu e interesant. Se vede treaba unui aşa-zis şic provincial, cînd tu te rupi înainte, ajungi primul, întreci pe alţii. Care sînt mai proşti, iar tu eşti cel mai tare pentru că eşti mai şmecher şi mai descurcăreţ. Şi mai ştii şi să „împingi” ce, cît şi cui trebuie.

Lilia GRUBÎI