CIND DRAGOSTEA FACE VICTIME

Recunosc, ceea despre ce am să scriu mai jos a fost inspirat dintr-o discuţie a două femei. Mai simplu zis, am tras cu urechea într-un local, unde la masa de alături stăteau două tipe. Ambele drăguţe, aranjate, îngrijite. Una era cu nişte probleme pe care le împărţea cu prietena. Iar lucrurile stăteau cam aşa: “…nu vreau să spun că mereu se întîmplă aşa, dar X s-a schimbat foarte mult după ce i-am declarat că îl iubesc. E alt om. Aproape că nu-l văd deloc, doar nişte sunete zgîrcite, întotdeauna preocupat de ceva. Probabil, acum este sigur că, gata, după asemenea declaraţii sînt legată de el pe veci şi nu-l mai părăsesc”.

Mai departe n-am stat să ascult pentru că am căzut pe alte gînduri. Aşa să fie de regulă? Imediat ce a recunoscut cel mai frumos sentiment care poate fi, o femeie devine dependentă ca un drogat? Iar bărbatul îşi poate permite orice, doar pentru că este sigur că îi va merge-trece orice bazaconie și indiferență? Un „te iubesc” poate îndreptăţi şi permite orice?

Un psiholog cunoscut afirmă că aici este vorba de fenomenul iubirii care transformă în victimă. Există chiar şi un set de fraze caracteristice pentru asemenea relaţii: „acum este timpul nepotrivit”; „vreai prea mult”; „eşti prea egoistă”; „iubirea noastră este deosebită, trebuie să trecem prin multe încercări”; „mai aşteaptă, mai rabdă” etc. etc. Or, sensul ascuns al acestor cuvinte este „iubeşti, deci devii jertfa acestei iubiri”. Cel mai periculos este că multe femei acceptă situaţia – aşteaptă, rabdă, explică, justifică, ascund, fac orice numai să nu-şi dezamăgească obiectul iubirii ori să rămînă singure EL poate inventa o mulţime de motive virtuale pe care le dă drept reale, iar EA - acceptă şi aşteaptă, uneori cu anii.

Cu toţii devenim dependenţi, cînd este vorba de dragoste. Absolut toţi, fără excepţii. Numai că există un fel de dependenţă sănătoasă, interesantă, veselă, cu respect reciproc, cînd participanţii la relaţie conştientizează aşa valori ca demnitatea, onoarea de om, confortul sufletesc, senzaţia că eşti considerat unic în propriul fel ş.a. Şi mai există altfel de dependenţă, care e aproape similară cu cea a narcomanilor experimentaţi. A celor care pot face orice pentru o priză de heroină, numai că în dragoste doza constă într-un pic de atenţie.

Nu ştiu ce a făcut femeia din cafenea. Cum nu ştiu ce a sfătuit-o prietena. Bine însă ar fi să înţeleagă că „a iubi” înseamnă „a trăi”. Să înţeleagă că gîndurile trebuie să vină în următoarea consecutivitate: Te iubesc, dar nu-ţi jertfesc viaţa mea. Te iubesc, dar nu-ţi voi permite să mă şutezi cum şi cînd îţi convine. Voi face tot pentru tine, însă din moment ce voi înţelege că nu mai sînt importantă pentru tine şi nu te mai socoţi cu dorinţele mele, atunci voi pleca. Te voi urma la capătul lumii, dar numai dacă voi şti că am şi eu loc lîngă tine. Te voi iubi atîta timp cît înţeleg că mă vezi, mă auzi, mă respecţi, altminteri, nu ştiu ce ne-ar putea uni. Şi dacă am ştiut să te iubesc pe tine, am să mai reuşesc s-o fac o dată.

Şi ar trebui s-o înceapă de azi. Nu mîine, poimîine sau într-un viitor prognozabil. Restul sînt fantezii şi iluzii deşarte. Un viitor incert, planuri fără consistenţă, perspective ceţoase şi promisiunile fără şanse sînt doar nişte cîrlige pe care unii bărbaţi le aruncă şi în care, din păcate, încă nimeresc multe femei care pot iubi.

Lilia GRUBÎI