Campania „Je suis Charlie” fusese primul mem important al anului 2015. Dorința de a se solidariza cu jurnaliștii de la Charlie Hebdo, victime ale atacului terorist, a umplut lumea pe toate dimensiunile, de la ong-iști la artiști și de la adolescenți la șefi de stat. „Je suis Charlie” puteai vedea oriunde, la televizor, în ziare, pe Facebook și Twitter, la manifestații de zeci de mii.

Am preferat să mă abțin de la asemenea asocieri și autoetichetări din cîteva motive, pe care le consider valabile în raport cu oricare alte fenomene similare care, cu certitudine, se vor mai produce în această lume zăpăcită.

Condamn crima execrabilă pe care au comis-o teroriștii jihadiști, dar nu pot să susțin ironia veninoasă promovată în caricaturile jurnaliștilor de la Charlie Hebdo. Sînt agnostic, dar știu să respect opțiunile ideologice și religioase ale altora. Înțeleg pietatea creștinilor pentru Iisus Hristos, la fel cum o înțeleg pe cea a musulmanilor pentru Mahomed.

Sînt gata să critic religia și habotnicia, să argumentez inconsistența viziunilor religioase, să învinuiesc fanatismul virulent, dar nu sînt de acord să jignesc premeditat simbolurile considerate sfinte.

În această privință, cei de la Charlie Hebdo, prin caricaturile lor, au depășit limitele bunului-simț și au ofensat în mod vulgar simțămintele milioanelor de oameni religioși. Și mă tem că nu pot fi solidar cu ceea ce au făcut. Eu nu sînt Charlie.

Am organizat, pe timpuri, conferințe despre libertatea de exprimare și despre importanța acesteia în construcția unei lumi moderne. Îmi este bine cunoscut că libertatea de exprimare constituie unul dintre pilonii societății libere și democrate. Dar am înțeles că oriunde și în orice trebuie să existe o limită și o decență.

Exprimarea care face uz de libertatea sa exclusiv pentru a lovi și a jigni, exprimarea care se hrănește din malițiozitate riscă să se transforme din constructivă și progresistă în distructivă și retrogradă. Acea exprimare care cultivă furia sfîrșește prin a se ciocni de manifestările acelei furii.

Nimeni nu merită să fie lovit cu un glonte în cap pentru scrierea unor lucruri răutăcioase, oricît de urîte ar fi ele; poate că niciun pumn în nas nu merită. Ceea ce li s-a întîmplat jurnaliștilor de la Charlie Hebdo pare a fi una dintre cele mai oribile și de neiertat crime din acest secol. Îmi pare rău pentru ei, dar totuși nu mă pot autoidentifica cu libertatea lor de a jigni în mod constant și intenționat. Condamn crima, dar dezaprob și provocările care generează crime.

Am scris eu însumi numeroase articole despre amenințarea pentru Europa care vine din partea islamizării. E un pericol și pentru identitatea europenilor, și pentru religia lor creștină, și pentru stabilitatea socioeconomică. În mod ciudat, europenii au fost luați prin surprindere de consecințele imigrației și ale multiculturalismului, pe care tot ei le-au încurajat vreme de cîteva decenii. Acum, că s-au pomenit cu milioane de musulmani la ei acasă, încearcă în mod isteric să comită gesturi disperate pentru a se izbăvi de „oaspeți”.

La cît de delicată este situația identitară și socială în Europa, e o mare eroare să crezi că poți rezolva această problemă prin promovarea discursului urii și prin dezumanizarea oponenților. Or, caricaturile și mesajele celor de la Charlie Hebdo conțin elemente de dezumanizare. După ce secolul XX ne-a demonstrat tuturor cît de ușor se pot produce genocide și epurări etnice provocate de discursul urii și prin tactica dezumanizării, consider că este inacceptabil pentru un om integru să se solidarizeze cu așa ceva în secolul XXI.

Am văzut unele dintre caricaturile celor de la Charlie Hebdo și am considerat că sînt o mostră de obscenitate, prost gust și infamie. Mă miră că oameni maturi și serioși, considerați artiști de talie internațională, și-au permis scîrboșenii de asemenea speță.

Poate că eu înțeleg altfel, cumva incorect sau anacronic, arta polemicii și estetica vizuală și conceptuală a caricaturilor. Dar prefer să rămîn la modul meu de a înțelege polemica și esteticul, decît să mă asociez și să mă solidarizez cu un morman de vulgarități considerate gen de „jurnalism îndrăzneț”. Uneori îndrăzneala mai înseamnă și obrăznicie.

„Je suis Charlie” foarte repede s-a transformat într-un fel de modă. Devenise de bonton să afișezi solidaritatea cu victimele atacului terorist. Solidaritatea e bună, e minunată, e umană, doar să nu fie o formă camuflată a ipocriziei și a narcisismului. Sau, cum e în cazul unui număr imens de politicieni mai mari și mai mici, să nu fie o platformă infectă (și totodată perfectă) pentru lansarea mesajelor populiste și pentru lustruirea imaginii.

PR pe vreme de ciumă se face cu regularitate în politica națională și internațională. Cazul Charlie Hebdo nu este o excepție. A fost o bravadă în condiții de siguranță. E ușor de strigat „Je suis Charlie”, alături de alte cîteva zeci de milioane de indivizi. Această expunere „curajoasă” e o butaforie care comportă riscuri infinitezimale. Jihadiștii nu pot organiza cîte un act terorist pentru fiecare cont pe Facebook sau purtător de panglică.

Să le dăm jurnaliștilor de la Charlie Hebdo „ce-i a cezarului”: ei au avut un curaj enorm, poate nebunesc, prin ceea ce au făcut. Puțini care pot fi ca ei. Și nici nu trebuie să fie. Ei sînt Charlie, și au pătimit pentru asta. Nu era cazul să ne atribuim și noi, post-factum, acele acte de curaj care nu ne aparțin.

Atacul terorist asupra jurnaliștilor de la Charlie Hebdo a constituit o lecție dură pentru toți. Fiecare să o înțeleagă în felul său. Pentru mine, lecția a fost să încercăm să păstrăm echilibrul în această lume atît de fragilă. Și, ori de cîte ori condamnăm o extremă, să nu o facem trecînd pe baricadele altei extreme.

În disputele umane, adevărul e undeva la mijloc, iar dacă adevărul nu-i nici acolo, la mijloc este echilibrul cumpătat, un echilibru care poate nu te glorifică în niciun fel, dar nici nu te lasă victimă a unei înregimentări stihinice.

Dorian FURTUNĂ