Cu entomologii italieni m-am împrietenit virtual încă din perioada doctoratului, fiindcă au bune articole despre insectele care le cercetam eu. Pînă în prezent urmăresc lucrările lor entomologice şi lăudabil, dar tot ei sînt printre primii care anunţă una sau altă insectă care „tăbărăşte” pe continentul european. Am făcut şi un efort ca să ajung în Italia, în special la renumita Universitate din Bologna, ca să mă cunosc cu unii din ei şi aici este momentul să mulţumesc pentru ajutor Mariei şi lui Wainer Pancetti Alice. Astfel, am avut ocazia să calc pe pămîntul italian, respir aerul lor montan, admir clăbucii de nouri mai albi decît omătul, şi cel mai important să văd livezile lor parcă desenate în peisaj. Dar spre curiozitatea cititorului, în articol nu voi povesti despre agricultura modernă a Italiei, dar despre...da, da... Iulius Cezar. Nu, nu despre milităria şi vitejiile lui bărbăteşti de tot felul. Şi nici să-l pomenesc că a murit, pardon, asasinat pe 15 martie anul 44 î.H. sau cu 2 061 de ani în urmă. Doresc să povestesc cum Iulius Cezar a fost şi un fel de „ministru al agriculturii” pe vremea lui. De aceea cu multă răbdare, vă îndemn să aflăm de cînd şi cum a devenit Italia o ţară agrară, nu numai militară, imperială şi cuceritoare.

Pentru început a-şi avea o pretenţie faţă de istorici, în special cei care cercetează antichitatea. Se scriu tone de volume despre războaie şi muniţii, cuceriri şi asupriri, armuri şi tot aşa, dar mai puţin despre ce mîncau şi beau legiunile şi cohortele militare. Cineva o să zică că se ştie: mîncau şi beau ce găseau în calea lor. Apoi dragi cititori, despre aspectul alimentar sau după terminologia modernă „siguranţa alimentară” a imperiilor cuceritoare, eu ca simplu consumator de merinde şi crîmpeie istorice, am înţeles pe de-a binelea numai din romanul istoric „Legiunile trec Dunărea”, de traducerea căreia mă îngrijesc mai nou. Tot aici mulţumesc, simbolic, omului care a inventat condierea evenimentelor istorice în romane, adică pe înţelesul tuturor. Că din cărţi, manuale şi monografii este mai dificil să înţelegi ce şi cum a fost cîndva.

În roman se descrie cum, după legile tuturor războaielor, se jefuia totul din jur. Totodată, cum regii cu localnicii ascundeau de hoardele călari totul cu aveau în gropi adînci, peşteri de munte, păduri negre şi umbrite etc., sau simplu le dădeau foc, numai ca să slăbească armatele prin înfometare. Totu-i clar, dar şi mai clar a fost de înţeles cum legiunile îşi lăsau soldaţii derveliţi nu numai sub pelerinele ostăşeşti, dar şi de vîrstă. După 20 de ani de cătănie prin diverse provincii romane, soldatul era lăsat pe unde vremea îl găsea. Curios, dar ca şi pe vremurile noastre, primea dacă merita, din averea împăratului o cotă de pămînt, şi din nou curios, tot din cîteva feluri şi bucăţi: niţică livadă, niţică fîneaţă, niţică arătură, adică numai pentru o mică mică bătătură.

Hotarele, la fel, ca în „Ion” a lui L. Rebreanu se întăreau cum mintea le stătea: fie cu dragoste, fie cu viclenie, fie cu furie. Cui îi mai rămăsese niţică putere bărbătească de pe cîmpurile de luptă, prindea cota mai pe vale cu pămînturi mai negre, adică mai grase şi mănoase. Că, vorba aia, la cele de pe munte greu se urcă, se coboară, vita cade din picioare, se mai răstoarnă caru-n amiaza mare şi mai pot apărea alte necazuri. Acel soldat numai furios şi putere ba, facea gură mare, primea o bătaie şi plîngea fără nevastă prin zăvoaie. Iată aşa poetic, dar adevărat se împărţea pămîntul soldaţilor din Imperiul Roman. Aşa a fost şi în Dacia cucerită de ei şi împînzită, apoi, de tot felul de cătane.

Aşadar, descoperind în „Legiuni” descrierea detaliată a soldaţilor demobilizaţi şi lăsaţi pe unde vreme-i prindea, m-am amintit de istoria lui Iulius Cezar. Acela care cîştiga războaile călare pe cal, cu sabia în mîini şi luptînd piept la piept. Avea mintea ageră şi înţeleaptă. Cunoştea numele fiecărui soldat din armata lui. Suficient că să cădem de acord că a fost un mare bărbat al Romei antice! Pe mine totuşi mă interesează biruinţa lui asupra senatorilor la doar 41 de ani sau Legea agrară a lui Cezar din anul 59 î.H. din Roma Antică. Totul a pornit de la impotenţa împăraţilor romani de-a respecta deviza şi tradiţia: „de dat poporului pîine şi distracţie”. Fiindcă şi atunci ca şi acum: poporul se-n mulţea, de foame murea şi migra pe unde apuca, iar imperiul de lume sau braţe de muncă se golea.

Totodată, am aflat că şi în antichitate sărăceau pămînturile din provinciile cucerite şi nu mai rodeau cum îşi doreau împăraţii. Se mai întîmplau ani cu ciume şi le mureau nu numai vitele, dar şi braţele de muncă, adică slugile şi robii. Cît de severe ordine împărăteşti nu trimiteau în provincii, sau politici în Roma gîndeau şi lansau, aprovizionările tot insuficiente erau. C-am în aşa perioadă a ajuns Cezar în Roma cu armata sa credincioasă. Ştia nu numai numele soldaţilor, dar se pare că era şi un om milos, fiindcă s-a gîndit pentru ai săi, mai alfel decît alţii pînă la el.

Acel Iulis Cezar militar şi tot el adept agrar sau luptător aprig cu proprietarii de latifundii, a fost primul antic, care, s-a ridicat la Senat, a propus şi a cîştigat împărţirea pămînturilor Romei şi Italiei, soldaţilor şi oamenilor de la ţară, în special celor cu 3 copii şi să-şi crească singuri cele necesare. Ideea a fost genială şi mulţi au aplaudat Legea Agrară, în special poporul simplu, care trăia din mila senatorilor, patronilor şi patricienilor. Repetăm că, poporul simplu, „înghiţea”, hrănea şi întreţinea armatele veteranilor, îmbătrîniţi şi îmbolnăviţi după grei ani de cătănie. Presupunem că Cezar, cu durere privea foştii viteji milogindu-se după o bucată de pîine şi ulcior de vin pentru ultima lor fericire. Gîndea el dacă soldaţii lui au rupt cu sabia pieptul unui gal, hispaneţ, dac sau alt barbar, atunci cu siguranţă mai puteau rupe cu plugul şi pieptul un deal, ca familia lui să-l sămăne şi cultive cu toate nevoiele casei.

Legea Agrară în Roma Antică, mai greu sau mai uşor, pînă la urmă totuşi a fost acceptată… şi iată aşa actuala Italie de la Cezar încoace are una din cele mai performante agriculturi în Europa, poate şi din lume.

Într-o altă sursă îndrăzneaţă, am sesizat o concluzie bună de ştiut despre Iulius Cezar, că el s-a făcut pentru prima dată cunoscut şi apreciat de poporul său pentru Legea lui Agrară şi nu cea militară. Curajul, într-adevăr a fost demn de un militar înţelept şi un patriot al Romei, care a evoluat într-o agricultură bună de urmat.

De ce povestim despre Iulius Cezar peste mai bine de două mii de ani? Pentru că a fost înţelept şi, cel mai important, curajos! Dorim un, eventual, ministru ca Iulius Cezar! Sigur. Sînt atîtea de făcut în ţara noastră şi multe, chiar, nu mai aşteaptă. Dar cezarii se pare că… se nasc odată la o mie de ani.

Asea M. TIMUŞ, UASM