Aud o mamă dintr-aestea cărora le place să-şi chinuie copiii, înscriindu-i pe la toate cercurile, cluburile, şcolile, posibile şi imposibile, de dorit să fie cu plată pentru că „ceea ce-i bun e şi scump”: „Noi (cred că se are în vedere şi pe ea, ori copilul ei e deja un fel de „noi, Nicolai al II-lea”) n-avem nici o clipă liberă. Cum venim de la liceu, imediat plecăm la muzică, după care la tenis, de acolo la cercul de şah, iar seara mergem la ore suplimentare de matematică”. Şi acesta e regimul doar pentru o zi, în altele aflu că în program sînt dansuri, sală de forţă, fotbal, cerc de fotografie artistică, olărit, fluier, taraf etc. Eu mă crucesc nedumerită şi întreb cînd mai reuşeşte să se odihnească acest copil? Trebuia să-i vezi privirea şi aerul de superioritate cu care m-a scrutat această mamă de viitor Einstein: „Noi ne dorim un intelect dezvoltat, nu această pleavă care ştie doar să stea în telefoane”. I-aş mai fi spus ceva, dar parcă într-un material de pe această pagină am ajuns la concluzia că trebuie de redus cît de mult posibil discuţiile inutile. Totuşi trebuie să menţionez neapărat că am văzut odată şi copilul dorit cu „intelect dezvoltat”. Şi vreau să spun că dacă mă-sa îl mai cară la toate activităţile extraşcolare care sînt în localitate, despre intelect nu ştiu, dar un maniac în serie poate ieşi, cu tendinţa de a ucide femei între vîrsta de 30-40 de ani. Pentru că la ce ochi abătuţi, hăituiţi şi chinuiţi avea nu ştiu dacă iese treabă bună din toată aventura asta.

Mamele care sînt convinse că cu cît mai mult îşi ocupă copiii, indiferent de faptul au aceştia vocaţie, pasiune, talent sau atracţie pentru o activitate sau alta, cu atît creşte şi nivelul de dezvoltare a intelectului, au probleme. Mari. Sau că ele sînt nişte nerealizate sau, pardon, de la minte slabă şi puţină.

Intelectul e o chestie complicată. Bunăoară, animalele au intelect? Admitem. Da insectele? S-ar putea. Dar plantele? Precis n-au. Adică intelect au numai vietăţile. Dar cum rămîne cu ciupercile care ştiu să-şi tragă propriile trasee din nişte aţe practic. Sau nou-născutul – parcă-i om, dar despre ce intelect poate fi vorba acolo, aşa, un set de instincte. În acelaşi timp se vorbeşte tot mai mult de intelect artificial, colectiv ş.a. Nemaivorbind de necesitatea măsurării intelectului: cine-i mai deştept – un alcoolic dement sau un delfin, o cioară sau un googlemobil?

Şi în final se întîmplă ceva destul de haios. Noi, oamenii, cel mai mult ne mîndrim cu intelectul, tindem din răsputeri spre unul dezvoltat, dar n-avem habar cum arată sau cum trebuie să fie. Şi umblăm ori ca mamele cele ţicnite cu copiii pe la cluburi de interese, sau administrăm nootropil, sau consumăm în disperare vitamine „pentru activizarea funcţiei creierului” care ni le recomandă internetul. Inventăm nişte dumnezei, la fel de răutăcioşi, supărăcioşi, ilogici, orgolioşi şi ambiţioşi, cum sîntem şi noi. Ca să ai închipuire de intelectul suprem trebuie să şi-l stăpîneşti. Dar ce ne facem dacă majoritatea dintre noi nu-l au nici măcar pe cel apropiat de mediocru.

Cineva povestea odată la televizor că marea lui dezamăgire în nivelul intelectual al omenirii s-a produs după ce a vizitat Institutul de proctologie şi a văzut standul unde erau expuse obiectele pe care oamenii şi le-au băgat nemijlocit în orificiul ce constituie obiectul de studiu al proctologiei. Asemenea idiotism este peste puterile şi ale păsărilor, şi ale plantelor. Ciupercile după aceasta par a fi Einstein.

De aceea, n-ar fi oare mai bine şi mai de folos să ne învăţăm şi să ne educăm copiii aidoma păsărilor sau animalelor – mai întîi lucrurile elementare, de autosecurizare şi supravieţuire. Iar dansurile popoarelor nordice sau grafica în ceramică să le înveţe numai dacă chiar nu pot fără asemenea activităţi şi văd în ele nici mai mult, nici mai puţin decît sensul vieţii. Şi nu pentru ca să aibă cu ce se lăuda mamele prietenelor la cafea.

Lilia GRUBÎI