(continuare din episodul precedent)

Un exod tardiv

În 13 octombrie, oraşul se trezeşte acoperit de un strat subţire de zăpadă, care de altfel se topeşte foarte repede. O dată cu primii fulgi de zăpadă, Napoleon începe să-şi piardă iluziile. Fără a o recunoaşte, el ia această primă manifestare a iernii ruseşti ca un avertisment. Nopţi întregi, împăratul umblă cu paşi mari încolo şi încoace, pradă unei vii agitaţii. El se gândeşte la evacuarea ulterioară a oraşului, dar revine apoi asupra deciziei, dar dă totuşi ordin ca răniţii şi bolnavii să fie transportaţi în Mojaisk.

În circa 20 de zile, armata sa ar trebui să fie deja în cartierul de iarnă. Cu toată fervoarea pregătirilor, el nu uită să ordone să fie coborâtă crucea aurită de pe Clopotniţa lui Ivan cel Mare, pentru a o monta ulterior pe Domul Invalizilor în Franţa (din nefericire, în timpul retragerii, această relicvă, ce constituia un adevărat obiect de veneraţie pentru moscoviţi, s-a pierdut).

Atacul neaşteptat al ruşilor în după-amiaza zilei de 18 octombrie asupra armatei conduse de Murat şi faptul că un cazac trage asupra acestuia, îl face pe Napoleon să se decidă. De pace nici nu mai poate fi vorba. În aceste condiţii, în zorii zilei de 19 octombrie, primii soldaţi francezi încep să părăsească oraşul, pentru ca în 22 octombrie, la apusul soarelui, toţi cei 100.000 de combatanţi, francezi şi aliaţi să abandoneze oraşul martir. Retrăgându-se, soldaţii nu reuşesc să şteargă socotelile făcute pe zidurile Catedralei Uspenski: "S-au strâns 288 de kilograme de aur şi 5.200 de kilograme de argint".

Decizia lui Napoleon este de a se retrage spre Kaluga şi Smolensk, chiar dacă trebuie să facă un lung ocol, pentru a putea apoi să se aprovizioneze într-un teritoriu nepustiit. El vrea să atingă astfel cât mai repede frontiera cu Polonia. În momentul în care părăseşte Moscova, el exclamă: "Să mergem spre Kaluga şi vai de cei pe care-i voi întâlni în calea mea!"

În Moscova mai rămân circa 8.000 de militari ai generalului Mortier, care a primit deja indicaţii speciale. Cândva împăratul declarase: "Eu nu fac niciodată lucruri inutile". Însă tocmai acum, după o lună de şedere într-o Moscovă pustiită, el îi dă lui Mortier ordinul barbar şi de-a dreptul inutil de a arunca în aer principalele edificii publice, Kremlinul şi mai ales Catedrala Vasili Blajennîi, pe care el o numeşte "la Mosquée". Acesta este răspunsul său la tăcerea lui Alexandru.
183.000 de butoaie cu praf de puşcă sunt puse în toate încăperile palatului ţarului. Fitilele sunt aprinse şi francezii pleacă. Destinul face însă ca acest loc sacru să fie ocrotit. În timp ce Napoleon înaintează spre Kaluga, începe o ploaie torenţială şi flăcările se sting... Aceeaşi ploaie teribilă desfundă drumurile şi-l sileşte să se oprească. Abia cu greu mai pot fi scoase tunurile împotmolite în noroi.

Începutul unui nou anabasis

Napoleon nu putea să aleagă ceva mai prostesc şi mai păgubitor pentru armata sa: să rămână în Moscova până în octombrie, permiţând soldaţilor săi să jefuiască oraşul, pentru ca apoi să părăsească garnizoana aproape la întâmplare, să se apropie apoi de Kutuzov, dar fără a trece la ofensivă, după care să cotească spre dreapta, spre Maloiaroslaveţ, şi apoi să se întoarcă spre Mojaisk, pe drumul pustiit al Smolenskului.
În 26 octombrie, când începe fatala mişcare a retragerii armatei lui Napoleon, moralul trupelor este la pământ. După ce lasă în urmă Mojaisk-ul, la doar câteva verste de oraş, îi ajunge iarna din urmă. Oamenii încep să moară, unii de oboseală, alţii de foame şi frig. Se aud sinistre urlete de lupi. Ca să poată trece prin mlaştini, artileriştii sunt nevoiţi să descalece şi să se înhame singuri la tunuri, pentru a le putea salva.

Efectivele armatei franceze, care au scăzut acum la început de noiembrie la aproximativ 55.000 de combatanţi, nu sunt însă suficiente pentru a angaja, fără riscuri, o bătălie. În 6 noiembrie, prima furtună de zăpadă surprinde armata franceză. Termometrele coboară deja la -12 grade, iar ruşii înconjoară coloanele înfometate, ce par a se scurge către Smolensk, pe drumul pierzaniei.
Napoleon fuge mai departe, lăsând în voia sorţii porţiuni zdrobite din armata sa. Armata sa sau mai bine zis fantoma ei străbate automat distanţele. Cei care cad nu se mai pot ridica şi rămân pe loc. Abia apucă să închidă ochii, că fraţii lor de arme le scot cizmele, îmbrăcămintea şi iau cu sine puţinele provizii pe care muribunzii au reuşit să le conserve. Spectacolul este halucinant şi această viziune de coşmar îi va bântui nopţi întregi pe cei care reuşesc să supravieţuiască.

Restul campaniei nu este decât o agonie. Rămăşiţele Marii Armate sunt atacate fără încetare, iar, ultimii soldaţi francezi sunt alungaţi de pe teritoriul rus. Când trece din nou Niemenul, la 31 decembrie, ceea ce fusese odată La Grande Armée nu mai are decât aproximativ 20.000 de oameni.

Contele de Ségur avea să scrie cu amărăciune: "Ce oameni! Ce şef! Ce soartă! Sunt tot acei care, cu 13 ani în urmă încercaseră să ispitească Orientul prin Egipt, zdrobindu-se de porţile lui. De-atunci ei au cucerit Europa. Şi iată-i revenind din Nord, înfăţişându-se din nou acestei Asii şi zdrobindu-se din nou la porţile ei! Cine i-a împins în acestă viaţă rătăcitoare şi aventuroasă ? Nu erau barbari plecaţi în căutarea unor clime mai bune, a unor locuinţe mai comode, a unor bogăţii mai mari; Dimpotrivă, aveau toate aceste bunuri, se bucurau de toate aceste plăceri, dar le-au părăsit ca să trăiască fără adăpost, fără pâine, ca să cadă în fiecare zi şi pe rând, morţi sau mutilaţi. Ce nevoie i-a îndemnat să facă asta? Care alta, dacă nu încrederea într-un şef până atunci infailibil, ambiţia de a isprăvi o mare operă începută glorios, beţia victoriei şi mai ales acea nepotolită pasiune de glorie, acest instrument puternic care-l împinge pe om la moarte, pentru a căuta nemurirea!"
Napoleon însuşi avea să declare despre această campanie dezastruoasă: "Acest război cu Rusia a fost o afacere proastă. M-am înşelat nu numai asupra scopului acestuia sau a oportunităţii politice, dar chiar şi asupra modului de a-l purta. Am ajuns la Moscova şi am crezut că voi semna pacea, dar am rămas acolo prea mult. Am crezut că voi obţine într-un an ceea ce ar fi trebuit să execut în două campanii...".

Şi ca şi când nu-şi putea imagina că ceasul imperiului său sunase deja, el adăugă: "Am făcut o mare greşeală, dar voi avea mijloace să o repar".
Viitorul apropiat avea să-i distrugă şi această ultimă iluzie. Doi ani mai târziu, sub presiunea întregii Europe coalizate împotriva lui, Napoleon este obligat să abdice. (va urma)

Ana Nicoleta RUSU