(continuare din episodul precedent)

Moscova e pregătită să-şi întâmpine "oaspeţii"

Cea din urmă zi a Moscovei sosise. Era o zi de duminică şi clopotele sunau de liturghie în toate cele 295 de biserici ale oraşului. Nimeni nu ştie exact ce soartă urma să aibă oraşul. Când mulţimea se convinge că Moscova va fi predată, se răspândeşte prin ospătării şi cârciumi. Preţurile ce se vehiculează indică adevărata stare de lucruri. Cel al armelor, căruţelor şi cailor e în creştere, pe când cel al obiectelor de lux scade necontenit. Mobilele, oglinzile şi bronzurile se vând aproape pe degeaba.

Pe timpul nopţii, trimişii guvernatorului bat pe la uşi anunţând incendiul. Se pun fitile explozive în toate crăpăturile, în special în prăvălii şi magazii. La ora 8 dimineaţa, porţile închisorilor sunt deschise şi sunt eliberaţi circa 800 de deţinuţi de drept comun, cărăra li se dă de înţeles că pot spera la o amnistie, cu condiţia să incendieze clădirile ce vor fi ocupate de către francezi. Primele ţinte vor fi rezervele de cereale ce există în magazinele alimentare din apropierea Kremlinului. Materiale inflamabile sunt puse peste tot, iar pompele de apă distruse sau scoase din oraş.

În noaptea de 1 /13 septembrie, Kutuzov dă ordinul de retragere a trupelor. Armata iese din oraş pe poarta Kolomna, târând după ea populaţia care mai rămăsese în oraş. Se aude chiar şi muzica intonată de orchestra unui batalion de garnizoană. Furios, Miloradovici întreabă cine a dat ordinul ca orchestra să cânte. Potrivit unui cod al lui Petru I, în momentul în care garnizoana părăseşte oraşul, acest lucru trebuie făcut în sunetul muzicii. Furios, generalul exclamă: "Oare codul lui Petru I a prevăzut şi capitularea oraşului? Încetaţi imediat acest tărăboi!".

Kutuzov străbate Moscova, însoţit fiind de cneazul Goliţân, pe care-l roagă să-i arate un drum pe care să nu întâlnească pe nimeni în calea sa.
La ordinul lui Kutuzov, generalul Miloradovici trimite un curier la cartierul general francez, pentru a cere încetarea focului până la ora 7 dimineaţa a zilei următoare, în vederea evacuării a circa 9.000 de răniţi din Moscova. Dacă Napoleon şi-ar fi putut imagina măcar această politică a pământului pârjolit pe care i-o pregătea Rostopcin nu ar fi fost, desigur, de acord să-şi amâne intrarea oficială în Moscova.
În dimineaţa zilei de 14 septembrie, în suburbia Dorogomilov nu se mai află decât ariergarda rusă. Rostopcin îi strigă fiului său Serghei: "Salută oraşul pentru ultima oară. Într-o jumătate de oră el va fi în flăcări!".

Liniştea dinaintea furtunii

În aceeşi zi, în jurul orelor 10 dimineaţa, înconjurat de ofiţerii din statul său major, Napoleon înaintează cu grijă pe calul său Emir către Moscova. Când ajunge la poalele colinei numite Poklonnaia sau Muntele Salutului e ora două după- amiază. Aici, potrivit unei vechi tradiţii, când reveneau acasă, moscoviţii se opreau şi se închinau înainte de a intra în oraşul sfânt pentru ei.

Vremea este deosebit de frumoasă. Este un început neobişnuit de toamnă, când soarele străluceşte şi încălzeşte chiar mai puternic decât primăvara. De pe deal, Moscova se aşterne larg la picioarele sale, mai orientală decât îşi putea imagina, cu minunate biserici, ale căror cupole aurite strălucesc în bătaia soarelui. Panglica râului Moscova are reflexe argintii.

Napoleon este acum nerăbdător. În faţa lui se aşterne Oraşul făgăduinţei, în care este întruchipat întregul imperiu rus, încununarea gloriei sale... Oare când aveau să se deschidă porţile oraşului şi când aveau să vină deputaţii, care să-i înmâneze cheia mult râvnită?

Descoperind oraşul, ofiţerii din suita lui Murat aplaudă într-un elan spontan. Se aud strigăte: Moscova! Moscova!. Veteranii îşi amintesc cum strigaseră salutând oraşul cu o sută de porţi: Teba! Teba!, în campania din Egipt. Este ca un fel de beţie, pe care Philippe de Ségur o compară cu fericirea marinarilor când descoperă pământul. Este o zi de glorie şi pentru Napoleon, care exclamă încântat: "Iată şi acest oraş vestit!", după care adaugă: "Era şi timpul!"

El descalecă şi cere o lunetă pentru a putea contempla mai bine acest amestec exotic de Orient şi Occident, această pădure de minarete cu domuri sclipitoare, acest "roi de globuri de aur", într-un oraş cu aproape 300.000 de locuitori. Măreţia sa multicoloră striveşte parcă celelalte oraşe care i se supuseseră: Veneţia, Alexandria, Cairo, Viena, Berlin, Madrid, Varşovia, Amsterdam, Anvers...
"Un singur cuvânt al meu, o singură mişcare a mâinii şi această străveche capitală a ţarilor e definitiv pierdută. Însă clemenţa mea e întotdeauna gata să coboare asupra celor învinşi. Trebuie să fiu mărinimos şi cu adevărat mare (...) De la înălţimea Kremlinului le voi dărui legile dreptăţii, le voi arăta însemnătatea adevăratei civilizaţii, voi face ca generaţii de boieri să-şi amintească cu drag numele cuceritorului".

Timpul trece, însă Moscova rămâne tăcută, tristă şi neînsufleţită. Nimeni nu pare să-şi facă griji în legătura cu prezenţa lui aici. Câţiva ofiţeri francezi pătrund în oraş şi-i aduc o veste surprinzătoare: "Sire, oraşul este pustiu!" Înfuriat de această veste, Napoleon se întoarce către Caulaincourt: "Barbarii! Ne-au abandonat toate acestea? Nu este posibil. Puteţi crede aşa ceva?". (va urma)

 Ana Nicoleta RUSU