Cel mai mare filosof al secolului XX nu a mai putut sa predea din cauza angajamentului lui politic

Mai înainte a răsturnat ideile lui Aristotel, Descartes şi Kant

La 26 Septembrie 1889, în Germania, s-a născut Martin Heidegger, cel mai important filosof al secolului al XX-lea, ce a avut o mare influenţă asupra filosofiei contemporane. Martin Heidegger s-a născut la Messkirch, un orăşel liniştit, conservator şi religios, iar acest lucru a constituit o influenţă formatoare asupra lui şi a gîndirii sale filosofice. În anul 1909, acesta a petrecut două săptămîni în cadrul Ordinului Iezuit înainte de a-l părăsi (probabil din motive de sănătate) pentru a studia teologia la Universitatea din Freiburg. În 1911, acesta a schimbat domeniul, trecînd la filosofie. În 1913 dă examenul de doctorat ("Teorie despre sentinţă în psihologism") şi în 1916 examenul de docenţă la Heinrich Rickert ("Categoriile şi teoria semnificaţiei lui Duns Scotus").

A început să predea în 1915. În 1917 s-a căsătorit cu Elfride Petri, cu care a avut doi fii (Jörg şi Hermann), de care nu s-a mai despărţit niciodată (deşi aventura sa cu Hannah Arendt, studenta sa la Marburg la mijlocul anilor 1920, este binecunoscută).

Nu există multe puncte de cotitură veritabile în istoria filosofiei, momente în care ceva cu adevărat nou s-a născut în istoria minţii umane. Însă Martin Heidegger reprezintă un astfel de punct. Regiunea alemanică sudică Baden l-a format atît pe om cît şi pe filosof. Freiburg a fost centrul carierei sale academice; Feldberg a fost locul său de retragere din „în-lume.” Rareori este întîlnit un gînditor care să fie atît de legat de locurile sale natale. Filosofia lui Heidegger are un loc de naştere: Pădurea Neagră (Feldberg). Între 1916-1923 a fost profesor privat la Freiburg. În 1922, Heidegger a achiziţionat o cabană modestă mobilată spartan, cu paturi şi bănci de lemn, în Feldberg, în apropierea satului Todtnauberg. Aici, tînărul profesor Heidegger şi-a petrecut timpul liber; aici s-a conturat gîndirea sa.

Heidegger a pus una dintre cele mai vechi întrebări ale filosofiei: întrebarea privitoare la fiinţă. Ce înseamnă atunci cînd spunem că ceva „este”, că munţii şi văile „sunt”? Şi ce fel de fiinţă este fiinţa umană, care diferă de toate celelalte feluri de fiinţe de pe pămînt prin faptul că poate să pună întrebarea despre propria sa fiinţă? Există o ramură a filosofiei dedicată acestei întrebări: ceea ce este numit „ontologie”, „explicitarea existenţei”. De la Aristotel la Descartes şi Kant, ontologia a încercat să răspundă întrebării privind fiinţa prin teoretizarea lumii „eului” sau relaţiei subiect-obiect. Nu şi Heidegger însă. Acesta priveşte existenţa umană ca reprezentînd fiinţa care este „prezentă” în sine în propria sa temporalitate, care se experimentează pe sine ca fiind „deja acolo”. Heidegger spune că există o orientare existenţială originară în care existenţa umană găseşte acces către sine, şi anume angoasa. Iar aceasta, potrivit lui Heidegger, se găseşte la baza fiinţei, fără să necesite vreo declaraţie despre relaţiile subiect-obiect sau diferite categorii mentale.

Între 1923-1928, a fost profesor extraordinar de filosofie la Universitatea din Marburg. În 1927, apare opera principală a lui Heidegger - "Fiinţa şi timp" (o a doua parte planificată nu a mai fost completată) - prin care, alături de Karl Jaspers, a devenit reprezentantul principal al filosofiei existenţiale germane.

„Fiinţă şi timp” este o carte lungă şi complexă. Cititorul este imediat lovit de ceea ce Stephen Mulhall (2005, Heidegger and Being and Time) numeşte "intensitatea chinuitoare a prozei [lui Heidegger]", deşi dacă textul este citit în versiunea sa originală în limba germană poate fi observat un număr mare de ceea ce par a fi neologisme, ca tentative de resuscitare a limbii germane. Potrivit acestei ultime exegeze, construcţiile lingvistice respective – care implică scrieri cu cratimă, prefixe şi sufixe neobişnuite – dezvăluie semnificaţiile ascunse şi rezonanţele vorbirii obişnuite. În orice caz, limbajul iniţial ciudat şi dificil din „Fiinţă şi timp” este complet justificat de către înţelegerea că Heidegger se zbate să spună lucruri pentru care termenii şi construcţiile noastre lingvistice sunt complet inadecvate. Într-adevăr, pentru gînditorii care au trudit la descifrarea acestuia, limbajul lui Heidegger devine limbajul filosofiei. Văzută din perspectiva propriilor intenţii ale lui Heidegger, lucrarea este incompletă. Ar fi trebuit să aibă două părţi, fiecare dintre acestea trebuind să fie împărţită în trei diviziuni. Ceea ce a fost publicat sub numele de „Fiinţă şi timp” reprezintă primele două diviziuni ale (plănuitei) părţi întîi. Motivele acestei deficienţe vor fi explorate mai tîrziu într-un alt articol dedicat lui Heidegger şi lucrării sale.

În 1928, Martin Heidegger devine succesorul lui Husserl ca profesor de filosofie la Freiburg, iar din 1933 rector al Universităţii din Freiburg.  12 ani mai tîrziu, în 1945, puterea ocupantă franceză îi interzice să mai predea din cauza angajamentului său pentru mişcarea naţional-socialistă (membru al partidului naţional-socialist 1933-1951). În 1952, a ieşit la pensie. A decedat la 26 Mai 1976 la Freiburg.

Surse: ZalmoxysGoethe

 

Socialmai mult
15.12.17 - 19:38
15.12.17 - 19:37
15.12.17 - 19:35
15.12.17 - 17:52
15.12.17 - 17:51
15.12.17 - 16:40
15.12.17 - 16:10
15.12.17 - 13:11
15.12.17 - 12:46
14.12.17 - 17:38
14.12.17 - 17:23
14.12.17 - 17:22
14.12.17 - 17:19
14.12.17 - 16:45
14.12.17 - 12:21
14.12.17 - 10:37
14.12.17 - 10:34
13.12.17 - 18:01
13.12.17 - 17:39
13.12.17 - 14:22