CEI MAI NEGRI ANI DIN VIATA LUI EMINESCU

Poetul bătea cel mai rău famate cîrciumi, ataca femeile pe stradă şi umbla îmbrăcat ca un vagabond

Cei mai grei ani din viaţa poetului Mihai Eminescu s-au scurs în Iaşiul sfîrşitului de secol XIX, dar şi în Botoşaniul natal. Poetul dădea semne de nebunie, mărturiseau contemporanii, trăia în beţii perpetue şi umbla murdar. O dată ce a fost declarat inamic public, în urma fondării ”Societăţii Carpaţii” şi a militantismului naţionalist din presă şi literatură, a urma şi prăbuşirea marelui poet. Aşa cum arăta şi neuropatologul Vuia, cel care a studiat cazul Eminescu din punct de vedere medical, din cauza stresului, a muncii susţinute de la ziar, a neîmplinirilor din plan personal dar şi a tracasărilor cotidiene la care a fost supus de rivali şi contestări, Eminescu s-a îmbolnăvit grav. Medicii moderni spun că a suferit de sindrom bipolar, alternînd depresii crunte cu manii deranjante. Din anul 1883, atunci cînd a fost prima dată internat într-un sanatoriu, Eminescu a alunecat pe o pantă descendentă cu mici perioade de aparentă revenire, pînă la moartea din 1889, atunci cînd a sucombat în urma unui tratament prost administrat, cu mercur, pentru un sifilis inexistent. Din 1883 pînă în 1889 poetul a trăit cei mai negrii ani ai vieţii sale, marcaţi de sărăcie, umilinţă şi decrepitudine.

 

Geniul plimbat prin sanatorii

La 28 Iunie 1883, Mihai Eminescu era prins de poliţişti şi băgat într-un sanatoriu după ce a făcut un scandal monstru la celebrul restaurant Capşa din Bucureşti şi şi-a manifestat intenţia de a-l împuşca pe regele Carol I. Din acel moment, Eminescu rămînea fără slujba la ziarul ”Timpul”. Prima dată a ajuns în sanatoriul pentru tulburări mintale al doctorului Şuţu din Capitală. ”La ospiciu, unde fusese transportat în chip brutal şi nu în veşmintele sale, rămase în apa băii, Eminescu se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor”, scria George Călinescu în ”Viaţa lui Mihai Eminescu”. A urmat apoi o plecare în străinătate, pe 20 Octombrie a aceluiaşi an. Bineînţeles tot la un sanatoriu. Este vorba despre Oberdöbling din Viena, acolo unde pleacă însoţit de prietenul său, Chibici Revneanu. La Viena este diagnosticat de altfel corect, cu sindrom bipolar şi primeşte tratament adecvat. La începutul anului 1884 vine la înmormîntarea tatălui său Gheorghe Eminovici la Ipoteşti, după care în luna Februarie pleacă în Italia la un alt sanatoriu pentru boli nervoase. Se întoarce însă în luna Martie, fiindcă fratele său Nicu Eminovici se sinucide. În tot acest timp Eminescu, îşi revine parţial în urma tratamentelor. Nu are însă nici un venit şi trăieşte încă din vînzarea poeziilor scrise în anii anteriori. Mai precis, Titu Maiorescu reuşea să strîngă fonduri lunare pentru poet. Propriu-zis, prietenii îl întreţineau prin sanatorii. ”Neavînd de lucru, închis c-un alt individ, hrănit rău, precum se obişnuieşte la spitale, şi lăsat în pragul celor mai omorîtoare griji în privinţa viitorului, mi-e frică chiar a-mi plînge soarta, căci şi aceasta ar fi interpretat ca semn de nebunie. (...) Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece, nenorocitul tău amic, M. Eminescu”, îi scria Eminescu, unui bun prieten, Chibici Revneanu. Mila prietenilor şi a celor care-l simpatizau, îl amăra. Vlahuţă îl vede pe Eminescu la întoarcerea din sanatorii în 1884. Vede un om schimbat. ”Ajutoarele, în loc să-l consoleze, îl împietreau de ruşine şi deznădejde (...) Să nu fii în stare să scrii sau să munceşti, să vegetezi într-o linişte fără sens, învăluită în compătimire şi dispreţ, acestea erau gîndurile ce munceau pe poet atunci cînd Vlahuţă veni să-l vadă, prin Iunie 1884. Şederea zadarnică şi trîndăvia minţii îl îngrăşaseră într-un chip penibil înceţoşîndu-i ochii”, scria George Călinescu. Ce avea să fie mai rău, urma însă să vină.

 

Beţii cumplite, mizerie şi delăsare

Cei mai negrii ani din viaţa lui Eminescu au fost petrecuţi de poet la Iaşi după 1884. Trăia doar din pomană şi vînzarea cărţilor, atunci cînd avea noroc. Spera ca în capitala Moldovei să găsească un post de revizor şcolar. Nu a avut însă noroc. Trăia în spaţii insalubre. Mai precis într-o şură a hanului Bacala din Iaşi. ”De vreme ce rezidez într-o hulubărie puţin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înţeles că nu am unde pune lucrurile mele (...) O tristă iarnă mă aşteaptă şi o tristă viaţă”, îi scria Eminescu unui prieten. Doar Ion Creangă prietenul său credincios dar şi profesorii de provincie încercau să-l binedispună. ”Unii prieteni luară pe Eminescu şi-l duseră pe la vestitele crîşme periferice cu vin bun, printre care Bolta Rece. Prinzîndu-se ba cu profesorii de liceu Dogaru, Vîrgolici, Ştefan Cerchez, ba cu Petre Grigoriu, poate şi cu Creangă, poetul scăpa de sub supravegherea junimiştilor dietetici şi dispărea ca-n vremurile bune prin crîşmele mărginaşe, iar Toamna prin vii pe la Socola, unde îl răpiseră amicii”, preciza Călinescu. Abia în 1885 norocul a părut să-i surîdă poetului, cînd a fost primit ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală. Totodată, Eminescu a suplinit timp de un an, ţinînd ore de geografie şi statistică la cîteva şcoli ieşene. Poetul a reluat seria de beţii. Petrecea fără discernămînt şi ducea o viaţă mizerabilă prin cele mai rău famate şi insalubre localuri. ”Bea fără cumpăt şi, împins de instinct erotic congenital, bîntuia cafeurile-chantante pierzînd nopţile şi istovind ultimele energii sufleteşti. Lăsa biblioteca cu uşile deschise la voia întîmplării, nu însemna cărţile eliberate în registru şi-şi însuşea garanţiile băneşti pentru cărţi”, scria George Călinescu. Umbla ca un vagabond pe străzile Iaşiului şi cerea bani de la necunoscuţi, îmbrăcat murdar şi neglijent. ”Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri, nu numai prietenilor, ci şi necunoscuţilor. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia - veche obişnuinţă de vagabond-scotea alune spre a le ronţăi - şi cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, curtezanele germane de la hotelul Vanghele”, adăuga George Călinescu.

 

”Uite aşa păţesc cei care fac poezii, înnebunesc ca dînsul”

Starea lui Eminescu, în anii petrecuţi la Iaşi, se degrada de la o zi la alta. Marele poet şi jurnalistul formator de opinie de la ”Timpul” nu mai era decît un vagabond trist şi recalcitrant de pe străzile Iaşiului. Poetul era murdar şi asalta femeile pe stradă, scandalizînd opinia publică. ”Eminescu alerga să pedepsească pe Dalila, apucînd pe doamne de turnura învoaltelor lor rochii”, preciza Călinescu. Mai apoi Eminescu bătea străzile cerînd vin, cîntînd tot soiul de cîntece deocheate, bătea cu bastonul în zaplazuri şi spărgea ulcelele de pe marginile gardurilor. Le teatru se dădea în spectacol făcînd obsevaţii zgomotoase şi stînd întins pe bancă. Multe dintre pornirile anti-sociale ale poetului se lăsau cu arestări. În timp ce era tîrît de gardieni, George Călinescu scria că un burghez îl prezenta fiului său ca pe un exemplu negativ: ”Uite aşa păţesc cei care fac poezii, înnebunesc ca dînsul”, îi spunea acesta copilului. Eminescu era un personaj pitoresc deja în Iaşi. Era apreciat, chiar şi în această stare, de elevele de la Şcoala centrală de fete, unde avea numeroase adoratoare. Comportamentul excentric, anti-social al poetului au determinat poliţia să-l predea prietenilor pentru o nouă internare, la Bolniţa de la Mănăstirea Neamţului. În acel moment, Eminescu a rămas din nou fără loc de muncă şi a trăit inclusiv în oraşul său natal, Botoşani, din chetă publică şi mila celor care-l apreciau. Totodată, începe tratamentul cu mercur pentru un sifilis inexistent. Ceea ce, conform părerilor unor medici, îi va fi fatal. În Vara lui 1889, după 6 ani petrecuţi prin sanatorii, ”hulubării” şi în straie de vagabond, marele poet Mihai Eminescu murea tot într-un spital de boli psihice.