Un viitor scos la mezat de către toţi aventurierii politici

Autor: Mihai CONŢIU

Privind retrospectiv şi cu obiectivitate, constatăm că, în scurta istorie a Republicii Moldova, absolut nici un politician aflat la guvernare nu a luat în serios acest stat, nu s-a sacrificat pentru el şi cetăţeni, nu i-a dorit o independenţă reală şi l-a folosit ca pretext pentru interesele lui meschine. De acea ţara se şi află în situaţia actuală.

Prin anii 1988-1989, o parte dintre moldoveni s-au dat de ceasul morţii spre a avea dreptul legitim la exprimare în grafia latină în, reţineţi, limba moldovenească. În fine, au obţinut acest drept. Tot în acea perioadă, însă, nici unul dintre „umaniştii activişti” în favoarea grafiei latine nu se gîndea la independenţa de stat a Moldovei sau, cu atît mai puţin, la unirea ei cu România. Mental, sentimental, absolut nici unul nu se despărţise de ruşi.

În memoriile sale, Mihail Gorbaciov scrie despre un trubadur moldovean, fost deputat sovietic şi „mare pro-român” în prezent, care i-a propus ca, anual, prin rotaţie, fosta URSS să fie condusă de cîte un lider al fiecăreia din fostele republici sovietice unionale. Asta se întîmpla în intervalul anilor 1989-1991 (nu-mi mai amintesc!). Ei bine, condeierul acesta ce era el atunci – sovietic sau român? Dat fiindu-i apetitul neobişnuit pentru funcţii şi titluri, fireşte că se vedea şi preşedinte al fostei URSS, căci în România nu poate ajunge la Preşedinţie chiar dacă s-ar scula cu noaptea în cap.

O ţară cu care nu ştiu cum să procedeze altfel

După declararea independenţei de stat a Republicii Moldova, cam toţi politicienii au înţeles care este avantajul de a avea o ţară a ta din care poţi să faci ce vrei, dar mai ales din care poţi fura cu nemiluita. Din nefericire pentru moldoveni, cam acesta a fost „rostul” real al majorităţii politicienilor. Au furat într-o veselie pe două fronturi în care au fost trimişi să se înroleze – cel rusesc şi cel românesc. Frontul statalităţii ţării era şi este încă un pretext de înavuţire.

Relativ în acest context, dar şi din perspectivele unei presupuse demnităţi naţionale, existenţa ofensatoare şi dezonorantă a unui personaj atotputernic aşa cum este Vlad Plahotniuk nu este datorată lui Vladimir Voronin, ci acestui univers intelectual şi politic meschin conservat de-a lungul timpului, ca să-i ţină pe moldoveni într-o permanentă captivitate retrogradă, amorală şi mizeră. Ei nu-s capabili să condamne sistemul despotic al lui Plahotniuk pentru că îl admiră pe acest personaj. Pînă nu de mult, cei mai mulţi se visau un mic Voronin, acum cei mai mulţi se visează un Plahotniuk. Aceasta este şi explicaţia pentru care „justiţiabili” ca Alexandru Tănase, moraliştii Timpului trecut, armatele de comentatori, scriitoraşi etc. nu contenesc să pupe urmele şi fundul acestui personaj!

Un alt exemplu interesant este şi Dumitru Diacov. Încă de la începuturi, acest personaj a fost în fruntea bucatelor politicii moldoveneşti. Ce-a înţeles Diacov dintr-o activitate politică destul de îndelungată? Nimic din perspective naţionale şi absolut totul din punct de vedere personal şi antinaţional! După ani întregi de „trîndăveală politică activă”, Diacov a considerat că moldovenii îl merită pe Plahotniuk, căruia i-a pus în braţe partidul şi prin intermediul căruia acesta a privatizat efectiv ţara, cu Procuratură, CNA, CC, justiţia şi cu tot ce se mai poate. Vedeţi cît de mult iubeşte legalitatea, binele moldovenilor, viitorul democratic şi european al ţării Diacov? Un palavragiu şi un demagog obraznic, primitiv şi cinic, contestat pînă în 2009 de majoritatea analiştilor „independenţi şi pro-europeni”, iar acum pupat în frunte şi linguşit ca „cel mai experimentat” politician!

„Moldoveni de frunte pentru viitor”

Nici o guvernare nu a lăsat moştenire celor care i-au succedat la putere măcar o fărîmă sau o schiţă programatică şi pragmatică de consolidare a naţiunii, a cetăţenilor în numele iniţierii şi concretizării unui ideal naţional sau a unui proiect de ţară. Sînt destui care flutură şi steagul moldovenismului, numai că şi aceştia trişează pentru că o fac în favoarea intereselor imperialiste ruseşti. Nu vedeţi ce monştri adună lîngă el Igor Dodon? Numai Vladimir Ţurcan cît face! Vom mai reveni la acest personaj.

Unioniştii, „pro-românii” sînt şi ei o categorie care a înţeles că a dat greş. Atît de bine au priceput acest lucru (personal, am convingerea că o ştiau încă de cînd s-au înrolat pe acest făgaş) încît, după ce au „asimilat” tot ceea ce au putut din România, n-au lăsat să le scape nici un premiu sau vreo distincţie oficială a statului Republica Moldova, stat calificat de ei ca fiind artificial, provizoriu. De ce au avut nevoie de recunoaşteri oficiale din partea unui stat a cărui existenţă i-au tot negat-o? Chirie pentru speranţă din spirit de prevedere! Pentru că sînt suficient de conştienţi şi informaţi că nu-i vorba de vreo „improvizaţie statală”, iar ei vor cu orice preţ să rămînă cumva în „filele” istoriei acestei ţări, căci în România ar fi doar nişte slujbaşi anonimi.

O UE incomodă

Luaţi la un loc – moldoveniştii, pro-ruşii şi pro-românii –, s-au pomenit în faţa unei oferte greu digerabile pentru ei – aderarea la Uniunea Europeană (UE). Păi ei doar nu pentru asta au activat din 1988-1991 şi pînă astăzi! Dacă o făceau, atunci Moldova ar fi avut două generaţii europenizate pe deplin – cea a tinerilor născuţi în acei ani şi cea a maturilor care atunci erau adolescenţi! Realitatea ne demonstrează că politicienii şi intelectualii sînt cei care au conservat existenţa unei majorităţi a cetăţenilor moldoveni care doresc aderarea ţării la Uniunea Vamală. Aici, aşa cum am tot spus-o, nu mai este vorba doar despre bătrînii nostalgici, ci şi de batalioanele de tineri, mulţi dintre ei copii sau nepoţi ai „democraţilor” pro-europeni şi pro-români!

Aceste generaţii ex-sovietice prăfuite, expirate, dar profitoare în exces de libertăţile pseudo-democratice în care s-au remodelat şi ei în „democraţi” după 1991, dacă le-a mai rămas vreo urmă vagă de onoare sau morală, ar trebui să se sinucidă sau să se călugărească de ruşine şi mustrări de conştiinţă cînd văd că, la început de mileniu III, neamul în mijlocul căruia s-au născut este pîngărit, scos la mezat, umilit şi exploatat de strigoi sau aventurieri politici pro-moscoviţi ca Igor Dodon, Renato Usatîi, oligarhii comunişti şi restul corbilor!

Credeţi că le pasă vreunora din ei de ce se va întîmpla cu această ţară? Sigur că nu! Prostituţia politică se practică la lumina zilei, iar autorităţile o admit „democratic”. Tinerii sînt corupţi cu spectacole zgomotoase şi premii ademenitoare de unii ca Usatîi sau Dodon doar spre a-i transforma într-o masă ignorantă, truditoare, alcoolizată şi bună de manipulat nu pentru viitorul lor sau al ţării, ci pentru viitorul politic exclusiv al acestora, sub protecţia tiranică a Moscovei.

Acum începe lupta decisivă pentru viitor

În perspective imediate şi parlamentare, Rusia nu are de gînd să mai menajeze în nici un fel Republica Moldova. Uitaţi-vă ce sume fantastice de bani cheltuiesc agenţii ei politici de aici – Dodon sau Usatîi! Din start, Moscova are asigurată opoziţia anti-europeană în Transnistria, Găgăuzia, Bălţi sau Taraclia. Pe lîngă aceştia şi acestea, mai există diferite partide pro-ruseşti minuscule şi chiar trupe operative gata de intervenţie în caz de „revolte anti-europene programate”. Suplimentar, există garnitura PCRM-PD şi anexa PL, căreia numai de integrarea în UE nu-i arde. În această campanie electorală se vor cheltui sume de bani care, cu siguranţă, vor depăşi PIB-ul ţării, dar nimeni nu va fi dispus să vorbească despre asta.

Singurul partid pro-european rămas în cursă este PLDM, acesta fiind şi motivul pentru care absolut toate celelalte partide şi slujbaşii lor îl atacă aşa cum nici măcar PCRM nu era contestat înainte de 2009. Prin urmare, PLDM va lupta singur pentru păstrarea cursului pro-european civilizat al ţării. Se conturează deja certitudine că dacă PLDM va cîştiga masiv alegerile, suficient cît să facă o alianţă forţată cu un partid dispus să contribuie la o guvernare pro UE, forţele pro-ruseşti aflate deja pe teritoriul Republicii Moldova sînt pregătite de un „Maidan moldovenesc” însîngerat. Un maidan în stil rusesc, crunt, dur, cinic şi nemilos.

Bătălia va fi decisivă şi Moscova nu este dispusă ca să piardă Moldova în bunăstarea democraţiei şi civilizaţiei din UE. Ce este de făcut? Păi, pe de o parte, există Constituţie şi legi şi, pe de altă parte, trupe speciale operative ale statului care trebuie să le apere şi respecte. Vor intra în Moldova, la fel ca în Ucraina, trupe de mercenari ruşi ca să-i apere pe „concetăţenii ruşi”, deşi aceştia, în primul rînd, sînt cetăţeni ai Republicii Moldova? Probabil că VOR MAI INTRA, căci deja cei care trebuia să fie aici au sosit de mult, iar localnicii pro-ruşi, la rîndu-le, au fost antrenaţi permanent. Dacă te uiţi atent, feţele lor se văd deja pe străzile Chişinăului.

Da, există şi pericolul real al unui război civil în situaţia în care, democratic şi legal, alegerile parlamentare vor fi cîştigate de către forţele pro-europene. La orgoliul megaloman al Kremlinului, pentru a justifica imensa sărăcie pe care Putin a impus-o ruşilor prin ofensivele militare expansioniste, se pare că se consideră că doar un război este o soluţie salvatoare.

Toate acestea nu înseamnă, însă, că moldovenii conştienţi nu trebuie să ţină cu dinţii de perspectivele lor europene! Moldovenii lucizi trebuie să înţeleagă bine că UE este singura salvare pentru Moldova, singura şansă a unui viitor cert pentru ei şi urmaşii lor, indiferent cît de mari vor fi sacrificiile! Dacă nu se înţelege asta, vom rămîne cu Plahotniuk, Voronin, Dodon, Usatîi şi Ghimpu încă o mie de ani.