continuare din nr. 169 din 4 decembrie)

Lui Ronald Reagan i s-a spus „marele comunicator” datorită talentului şi a experienţei sale actoriceşti, care i-au permis să transmită cu o eficacitate mult mai mare decît predecesorii săi la Casa Albă, Jimmy Carter, John Ford sau Richard Nixon, acele mesaje politice care i-au asigurat succesul şi posteritatea prezidenţială.

Ronald Reagan a promis că va demisiona dacă se va seniliza în timpul mandatului

Reagan a avut o contribuţie substanţială la redactarea discursurilor sale, folosind elemente din retorica persuasivă a lui Franklin Roosevelt, dar şi din stilul specific Războiului Rece practicat pe timpul lui Harry Truman. Deşi, spre deosebire de predecesorii săi, Reagan nu şi-a ascuns problemele de sănătate (inclusiv ameninţarea Alzheimer, cancerul de colon şi cel de prostată), făgăduind că va demisiona dacă se va seniliza în timpul exercitării mandatului, doar cei din cercul intim al preşedintelui au ştiut despre cît de grave erau problemele lui Reagan, multe fiind înrăutăţite de atentatul nereuşit din 30 martie 1981.

Americanii nu au fost conştienţi de ignoranţa sfidătoare, dar fermecătoare a lui Reagan în numeroase domenii ale politicii externe, şi mai ales în sfera economică, şi nici de capacitatea redusă a acestuia de a se concentra un timp mai îndelungat asupra unui subiect. După realegerea sa în 1984, analizîndu-i prestaţiile televizate în confruntarea cu contracandidatul său Walter Mondale, psihologul Brian Butterworth a concluzionat că Reagan suferea de „o demenţă senilă incipientă”. Aceasta însă nu l-a împiedicat să aibă un constructiv dialog internaţional cu mult mai tînărul lider sovietic Mihai Gorbaciov, care a dus la încheierea, oprirea cursei înarmărilor nucleare, încheierea Războiului Rece şi în final la colapsul URSS.

Provocarea lui Reagan: „Domnule Gorbaciov, dărîmaţi acest zid!”

Prima sa expresie memorabilă a fost cea prin care l-a demolat pe Jimmy Carter în dezbaterile electorale televizate din 1980: „There you go again” (Iar începe). Următoarea formulă celebră a fost aceea a „Imperiului Răului” – Devil Empire, prin care a etichetat URSS în epoca secretarilor generali ai PCUS Andropov şi Cernenko.

La 1 septembrie 1983, o rachetă sovietică a doborît avionul de linie Sud-coreean 007, ucigînd 269 de persoane, incident calificat imediat de către Ronald Reagan drept un „masacru”, punctînd astfel propagandistic împotriva URSS. Vorbind pe 12 iunie 1987 în faţa Zidului Berlinului, Reagan l-a provocat astfel pe liderul sovietic al perestroikăi şi glastnost-ului: „Domnule secretar general Gorbaciov, dacă doriţi pace, dacă doriţi prosperitate pentru Uniunea Sovietică şi Europa de Est, dacă doriţi liberalizare, veniţi aici la această poartă. Domnule Gorbaciov, deschideţi această poartă! Domnule Gorbaciov, dărîmaţi acest zid!”. Deşi exprimările sale păreau spontane, ele erau bine gîndite dinainte, iar improvizaţiile sale publice nu au fost totdeauna reuşite, cel mai bun discurs al său fiind considerat cel ţinut după explozia navetei spaţiale Challenger în 1986.

Tactica preşedintelui: înfiinţarea a numeroase instituţii cu sarcini propagandistice

Contribuţiile lui Reagan în domeniul propagandei nu s-au limitat doar la prestaţiile sale personale, ci s-au concretizat şi într-o serie întreagă de decizii guvernamentale cu efecte profunde asupra comunicării politice naţionale şi internaţionale. În 1982, directorul CIA, William Casey, a plasat în structura Consiliului de Securitate Naţională un ofiţer specializat în propagandă şi dezinformare, Walter Raymond Jr., acesta avînd misiunea de a superviza proiectele de influenţare a opiniei publice străine, dar şi autohtone.

Ulterior, prin Directiva secretă nr. 77 din 14 ianuarie 1983 (declasificată în 1996), Ronald Reagan a instituţionalizat conceptul de diplomaţie publică, înfiinţînd un Grup Special de Planificare în cadrul Consiliului de Securitate Naţională. Acesta a fost condus de asistentul preşedintelui pentru securitate naţională, din respectiva structură făcînd parte nu doar secretarul de stat al apărării, ci şi directorul Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite (USIA), prietenul de încredere al preşedintelui, Charles Z. Wick. Au fost astfel constituite patru comitete, fiecare acoperind un domeniu distinct al comunicării publice, toate fiind subordonate Grupului Special de Planificare.

Comitetul de afaceri publice era menit explicării şi sprijinirii iniţiativelor de politică externă americană. Comitetul de informare internaţională era centrat pe grupul politic al „Proiectului adevăr” („Project Truth” Policy Group). Comitetul de Politică Internaţională urma să colaboreze şi să se coordoneze eforturile diplomatice, economice şi militare americane pentru contracararea ideologiei şi politicii agresive a Uniunii Sovietice. În sfîrşit, Comitetul de transmisiuni internaţionale se referea la posturile de radio sponsorizate de guvernul SUA, precum Radio Vocea Americii sau Radio Europa Liberă, Radio Marti (ultimul avînd drept audienţă ţintă Cuba lui Fidel Castro).

O altă instituţie creată pentru a influenţa audienţe străine a fost Freedom House, care a criticat sever regimul sandinist de stînga din Nicaragua. De asemenea, tot potrivit concepţiei directorului CIA, William Casey, a fost creată fundaţia National Endowment for Democracy,în scopul declarat al promovării în străinătate a instituţiilor democratice, pentru care această instituţie asigura fondurile necesare chiar şi în cadrul unor campanii electorale, sub acoperirea unor acţiuni de diplomaţie publică, chiar şi în ţări ostile SUA.

Simultan pe timpul celor două administraţii Reagan a fost revitalizat în cadrul armatei americane conceptul de PSYOP (operaţii psihologice) – aşa numitul DOD Master Plan – şi au fost dezvoltate capacităţile militare aferente implementării acestuia. Oficialii administraţiei Reagan au insistat în permanenţă că acţiunile de încălcare a drepturilor omului de către regimurile autoritare de dreapta, susţinute de SUA, nu sînt echivalente şi nu pot fi comparate cu cele ce se petreceau în URSS şi în celelalte state socialiste. Documentele declasificate ale administraţiei Reagan, aflate la Biblioteca prezidenţială Ronald Reagan, sugerează că operaţiile media ale cuplului Casey/CIA-Raymond/NSC reuşiseră să învăluie presa americană şi internaţională, iar unii dintre oficialii implicaţi în campanii de propagandă în anii ’80 şi-au continuat activitatea sub forme diferite chiar şi în primul deceniu al secolului XXI.

A fost poreclit „preşedintele de teflon”

Unii istorici îl consideră pe Ronald Reagan cel mai abil propagandist care a ocupat Casa Albă, acesta bucurîndu-se de cote ridicate de încredere atît în timpul exerciţiului funcţiunilor sale, cît şi post mortem, fiind apreciat printre primii opt cei mai mari preşedinţi americani. Reagan a fost poreclit şi „preşedintele de teflon” de către Patricia Schroeder, membră a Congresului SUA, deoarece indiferent de ce făcea prost, Reagan avea abilitatea de a ieşi nepătat, de a nu se murdări (ca şi materialul cu pricina). Cert este că imaginea şi percepţiile publice asupra preşedintelui Reagan au beneficiat din plin – şi adesea împotriva realităţii – de un foarte puternic şi agresiv sistem de propagandă instituţională.

Deşi Ronald Reagan a avut indiscutabil un rol major în colapsul URSS, amplitudinea contribuţiei acestuia la victoria în Războiul Rece a rămas încă un subiect de dezbatere. Deşi mulţi îl critică pe Reagan pentru abuzurile consimţite de acesta privind încălcarea drepturilor omului în operaţiunile anticomuniste din America Centrală (în special în Nicaragua, în 1998), sub semnătura preşedintelui democrat Bill Clinton, aeroportul din Washington a primit numele „Ronald Reagan”, iar începînd din 2006 fostul actor hollywoodian a obţinut un loc în California Hall of Fame, ziua de 6 Februarie fiindu-i dedicată.

Sursa: Historia.ro