Dintre liderii sovietici, cu excepţia notabilă a lui Lenin, prea puţini au avut, cît de cît, harul comunicării în public. Bîta terorii proletare le era îndeobşte suficientă. La preşedinţii americani a fost mereu invers: dacă nu ştiau să vorbească oamenilor nu aveau ce căuta la Casa Albă. Cîţiva însă au împins performanţa comunicării dincolo de adevăr, convingînd asupra unei imagini personale opuse realităţii. Iată, în cele ce urmează, cîteva profile de personaj: Franklin Delano Roosevelt, J.F. Kennedy, Ronald Reagan.

Stop-cadru: Franklin Roosevelt şi chat-urile sale, la gura sobei

La 12 martie 1933, proaspăt instaurat în Biroul oval de la Casa Albă, preşedintele democrat Franklin Delano Roosevelt s-a adresat pentru prima dată prin radio americanilor, deschizînd seria celor treizeci de „fireside chats” – discuţii la gura sobei, prin care a explicat pe un ton părintesc cetăţeanului american politica sa în cele mai arzătoare subiecte ale momentului, de la criza economică la războiul mondial. Textele, citite cu mult calm şi familiaritate de aristocraticul preşedinte, au fost concepute de consilierii săi politici şi pentru a fi apoi stilizate, în scopul obţinerii unui impact maxim asupra publicului ascultător, de către dramaturgul Robert Sherwood.

În acest fel, printr-o retorică persuasivă inovativă în raport cu spiritul epocii, Roosevelt a reuşit să remodeleze relaţia dintre preşedinte şi cetăţeanul american, în sensul că omul de pe stradă s-a simţit mai aproape de liderul suprem; aceasta, cu preţul ancorării sale, poate subconştiente, la proiectele şi linia politică a administraţiei de la Casa Albă. Rezultatele au fost uimitoare: după 1932, Roosevelt a cîştigat în continuare alegerile prezidenţiale din 1936, 1940 şi chiar pe cele din noiembrie 1944, atunci cînd înfrîngerea Germaniei naziste nu era încă iminentă, iar a Japoniei nici atît, în timp ce pierderile umane americane erau considerabile pe ambele fronturi. Abia succesorul său, Harry Truman, a fost cel care a introdus legea care limita la două mandatele locatarului de la Casa Albă.

O infirmitate ascunsă abil: în realitate, Roosevelt era ţintuit într-un scaun cu rotile

Preşedintele F.D. Roosevelt, unul dintre cei mai influenţi şi longevivi lideri ai secolului XX, a ştiut nu numai să comunice foarte convingător cu poporul american, dar şi-a disimulat la fel de abil realele sale handicapuri fizice, împreună cu adevăratele intenţii politice. Din zecile de mii de fotografii şi filme de epocă cu Roosevelt păstrate în arhive, cele care îl înfăţişează în scaunul pe rotile în care era ţintuit de la vîrsta de 39 de ani, după contractarea unei poliomelite, sînt aproape inexistente. Jurnaliştii şi mogulii presei anilor ’30-’40 erau mult mai condescendenţi cu oamenii politici decît în prezent; în plus, a existat o preocupare continuă a lui Roosevelt şi a consilierilor săi pentru menţinerea unei imagini publice strălucitor-aristocratice a preşedintelui democrat.

Ca atare, imaginea contemporană a preşedintelui, destinată publicului american, soldatului de pe front şi duşmanilor, era aceea a unui bărbat puternic, înţelept şi competent să conducă un război, să ia decizii în consecinţă şi să negocieze cu Stalin şi Churchill, şi nu a unui infirm, care, în plus, suferea de hipertensiune (aceasta a atins, în anumite momente, chiar şi valori de 24/13; aşa s-a întîmplat, de pildă, în timpul conferinţei din Quebec cu Churchill, în noiembrie 1944). Cu toate că rămîne şi astăzi un subiect controversat, există numeroase mărturii calificate care afirmă că starea de sănătate a lui Roosevelt nu i-a afectat capacitatea de decizie şi negociere la conferinţa de la Ialta din februarie 1945, puţin timp înainte de moartea sa subită pe 12 aprilie.

Sintagma (neadevărată) cu care a cîştigat alegerile: „Băieţii voştri n-or să fie trimişi în niciun război străin”

Să ne întoarcem însă şi mai mult în timp: conştient că nu avea şanse în faţa majoritarului curent izolaţionist promovat de liderii de opinie populişti, precum aviatorul Charles Lindbergh sau părintele Charles Coughlin, Roosevelt a recurs la propagandă curată în campania sa pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 1940, promiţînd convingător electoratului american că „Băieţii voştri n-or să fie trimişi în niciun război străin” – ceea ce s-a întîmplat după exact un an.

Totuşi, în chat-ul său radiofonic din 29 decembrie 1940, Roosevelt a făcut cunoscut opiniei publice americane viziunea sa privind SUA ca un „Arsenal al Democraţiei”, sintagmă prin care îşi susţinea metaforic Legea Lend and Lease, de împrumut şi închiriere, care-i permitea să contribuie substanţial la efortul de război al Angliei asediate de Germania nazistă. De fapt, încă din septembire 1939, Roosevelt a avut o corespondenţă secretă cu Churchill pe tema efortului conjugat euroatlantic împotriva lui Hitler, în timp ce pregătea terenul viitoarelor sale decizii de angajare în război, explicînd izolaţionistului popor american (84%) că Franţa şi Marea Britanie reprezintă „prima linie de apărare” a Americii împotriva totalitarismului şi de aceea ele trebuie ajutate. Mai mult decît atît, la doar cîteva luni după alegeri, în iulie 1941, preşedintele pacifist îi ordonase secretarului apărării Henry Stimson să întocmească un plan secret de mobilizare generală pentru război a Americii, Victory Program, care să permită atingerea unui maxim de efort economic şi uman în 1943, prin trimiterea pe front în străinătate a cinci milioane de soldaţi americani. În aceeaşi logică a disimulării adevăratei sale politici, Roosevelt a declarat nonşalant presei americane după întîlnirea sa din august 1941 cu Churchill, în Newfoundland, cînd a semnat împreună cu premierul britanic Carta Atlanticului, că „a avut un schimb interesant de idei, atîta tot”. Discursul lui Roosevelt din 8 decembrie 1941, a doua zi după atacul japonez de la Pearl Harbour, a însemnat un alt triumf retoric, sintagma de „zi a infamiei” lansată atunci fiind reluată peste cîteva decenii, cu la fel de mult succes, de urmaşul său republican, George W. Bush, imediat după atacurile din 11 septembrie 2001. (va urma)

Călin HENTEA