CE NU ŞTIM DESPRE PREŞEDINŢII AMERICANI ROOSEVELT, KENNEDY, REAGAN (2)

(Urmare din N 159, 15 noiembrie)

Dintre liderii sovietici, cu excepţia notabilă a lui Lenin, prea puţini au avut, cît de cît, harul comunicării în public. Bîta terorii proletare le era îndeobşte suficientă. La preşedinţii americani a fost mereu invers: dacă nu ştiau să vorbească oamenilor nu aveau ce căuta la Casa Albă. Cîţiva însă au împins performanţa comunicării dincolo de adevăr, convingînd asupra unei imagini personale opuse realităţii. Iată, în cele ce urmează, cîteva profile de personaj: Franklin Delano Roosevelt, J.F. Kennedy, Ronald Reagan.

Cel mai mare atu şi aliat al lui Kennedy: televiziunea

Cea mai mare performanţă a lui J.F. Kennedy în materie de propagandă este aceea că a reuşit, în condiţiile unei democraţii liberale, să convingă opinia publică americană şi internaţională pe toată durata vieţii sale (şi încă mult timp după) asupra unei imagini personale – vitalitate, dinamism, energie, puritate morală şi altruism social – diametral opuse faţă de realitatea dosarului său medical şi moral. Între viaţa reală a omului şi preşedintelui J.F. Kennedy şi cea oferită spre lectură şi vizionare publicului american a existat o foarte mare diferenţă. Nici americanii şi nici restul lumii nu au ştiut despre gravele probleme de sănătate ale preşedintelui: boala lui Addison, afecţiunile cronice ale coloanei vertebrale; după cum n-au ştiut nici despre tumultoasele sale aventuri extraconjugale (cu Marilyn Monroe, cu amanta de mafiot Judith Campbell, cu est-germana Ellen Rometsch) şi cu atît mai puţin despre ezitările şi slăbiciunile dovedite în actul de conducere prezidenţială mai ales în primii doi ani ai mandatului său.

Încă înainte de a deveni preşedinte, Kennedy a avut frecvente apariţii la televiziune, în care şi-a promovat opiniile, dar mai ales telegenica sa imagine de tînăr politician de Massachusetts; să luăm, de pildă, emisiunea din show-ul Person to Person al lui Edward R. Murrow din 30 octombrie 1953, filmată în apartamentul său din Manhattan. Dar Kennedy a cîştigat alegerile prezidenţiale din 1960 folosindu-se în primul rînd de televiziune, imaginea sa carismatică la confruntarea televizată cu contracandidatul său, deja binecunoscutul Richard Nixon, dovedindu-se mult mai convingătoare decît argumentele vicepreşedintelui republican în funcţie. Televiziunea, ca mediu preferat de comunicare, a fost pentru preşedintele Kennedy în anii ’60 ceea ce a fost radioul pentru F.D. Roosevelt în anii ’30. „Kennedy a ştiut mai bine ca orice om politic al vremii sale să se servească de mass-media şi în special de televiziune. Pentru prima dată în istoria Statelor Unite, sub preşedinţia sa, televiziunea a fost invitată să petreacă o zi întreagă la Casa Albă pentru a filma tot ce se petrece acolo”. În acest fel a fost lansată un fel mistică hollywoodiană a familiei prezidenţiale Kennedy. Tinereţea, vitalitatea, carisma noii familii prezidenţiale erau mult peste tot ceea ce găzduise Casa Albă pînă acel moment.

Mandatul lui Kennedy: o conferinţă de presă televizată la 16 zile

Niciun alt preşedinte înaintea lui Kennedy nu a recurs la adresări sau conferinţe de presă în direct la televiziune. În decursul mandatului său, întrerupt dramatic la 22 noiembrie 1963, preşedintele Kennedy a ţinut 64 de conferinţe de presă, adică una la şaisprezece zile, ceea ce i-a asigurat o vizibilitate uriaşă la nivelul populaţiei americane. Succesul editorial al cărţii sale apărute în 1956, Profiles in Courage (Profile ale curajului), despre foşti senatori americani ce crezuseră în idealurile lor, a contribuit substanţial la creşterea reputaţiei tînărului senator, viitor candidat democrat la preşedinţia SUA.

Starea gravă a sănătăţii sale (Kennedy suferea de boala endocrină Addison şi de probleme chinuitor de dureroase ale coloanei vertebrale), ce a impus un tratament şi o medicaţie care adesea i-au afectat grav puterea de judecată şi starea psihică (îndeosebi în perioada debarcării eşuate a rebelilor cubanezi în Golful Porcilor din aprilie 1961 şi a întîlnirii cu Nichita Hruşciov la Viena, din iunie 1961), a fost ascunsă cu desăvîrşire şi sistematic publicului american, atît înainte de alegerile prezidenţiale, cît şi în timpul mandatului. În schimb, sfătuit de numeroşi specialişti în comunicare – Pierre Salinger a fost secretarul său de presă –, Kennedy a oferit masiv şi constant presei americane şi internaţionale imaginile seducătoare „de familie” ale unui „bărbat tînăr şi frumos, bogat şi inteligent, dinamic şi viguros, adulat de o familie unită”. Au fost evitate clişeele vulgare ale mîinilor strînse deasupra capului pentru a saluta mulţimea, pălăria de cow-boy pentru atragerea electoratului din vest sau a şepcii pentru sindicalişti şi a fost oferită în premieră imaginea unui lider destins, purtînd un pulover alb de tenis şi pantofi de sport.

La toate acestea s-au adaugat imaginea sa de erou al celui de-Al Doilea Război Mondial (pe frontul din Pacific, în insulele Solomon, ca locotenent comandant de vedetă torpiloare), ce a făcut obiectul a nenumărate articole, studiile sale la Harvard, indiscutabila sa carismă personală şi, nu în ultimul rînd, farmecul cuceritor al soţiei sale Jacqueline, fostă Bougier. Carisma lui Jacqueline a fost intens exploatată propagandistic nu numai la televiziune, dar şi în filmul „Călătoria asiatică a lui Jacqueline Kennedy”, produs în 1962 de Agenţia de Informaţii a Statelor Unite (USIA) şi difuzat în întreaga lume necomunistă.

„Kennedy a colaborat la crearea propriului său mit”

Deschiderile politicilor lui Kennedy în domeniul drepturilor civile, precum şi cele referitoare la programul spaţial al SUA vizînd aselenizarea i-au atras nu numai sprijinul şi simpatia populaţiei numite astăzi afro-americane, dar şi entuziasmul americanului de rînd, căruia Jack îi deschisese o cale convingătoare de speranţă şi vis. Kennedy a fost şi autorul unor expresii memorabile, ce au făcut carieră îndeosebi după asasinarea sa, acestea fiind citate adesea în presă şi în diverse alte contexte: „Nu întrebaţi ce poate face ţara voastră pentru voi, ci mai degrabă, ce puteţi face voi pentru ţară”, din discursul său inaugural din 20 ianuarie 1961, sau „Ich bin ein Berliner!”, din finalul speech-ului ţinut pe 26 iunie 1963, în faţa vest-berlinezilor asediaţi de tancurile sovietice.

Mitul lui Kennedy a început să fie fisurat abia în 1971, în timpul preşedinţiei rivalului său Richard Nixon, atunci cînd în „The New York Times” şi „Washington Post” au apărut dezvăluiri despre Războiul din Vietnam (subiectul la ordinea zilei), potrivit cărora Kennedy ar fi dus cu bună ştiinţă un război subversiv în Vietnam, fiind la curent cu situaţia periculoasă din Indochina, dar minţind poporul american.Astăzi se discută în cu totul alţi termeni, mult mai realişti, despre personalitatea şi preşedinţia lui Kennedy, decît ar fi fost posibil în anii ’60. Chiar dacă un ziar sau o televiziune americană ar fi îndrăznit să arate atunci adevărul, aşa cum aprecia şi Ion Cristoiu într-un comentariu de acum cîţiva ani, publicat tot în „Historia”, mai mult ca sigur că acesta nu ar fi fost nici acceptat şi nici crezut de americani şi probabil că organul de presă respectiv ar fi dat faliment.

Principala armă de seducţie a americanilor folosită de Kennedy, atît în calitate de congresmen, cît şi ca preşedinte, a fost, aşadar, televiziunea. Datorită deosebitei sale telegenii, J.F.K. a reuşit adesea o imagine foarte diferită de realitate. „Dacă este atît de greu la ora actuală să se emită o judecată obiectivă asupra omului şi asupra preşedintelui, acest lucru provine din faptul că, dincolo de toate controversele, Kennedy a devenit un mit. El a cristalizat dorinţele şi aspiraţiile unui popor întreg; a fost simbolul unei generaţii care, fără ezitare a aderat la convingerile lui. (...) Kennedy a colaborat la crearea propriului său mit”. (va urma)

Călin HENTEA