CE N-AU ÎNŢELES UNII DE LA BUCUREŞTI

RM ca pretext electoral, de „negocieri regionale” şi... cal de bătaie!

Autor: Mihai CONŢIU

Fiind un om absolut liber, nesubordonat vreunei ideologii, neparticipant la vreun plan sau proiect de restaurare sau impunere a ceva fundamental, dar dincolo de normele constituţionale, am cutezanţa de a afirma faptul că percep mai bine realităţile din Republica Moldova în raport cu România. Le cunosc cu mult mai bine chiar şi decît sociologul şi analistul româno-moldovean Dan Dungaciu, iar asta pentru că el se subordonează unui concept care îi este impus, pe care-l execută întrucît şi numai în acest fel îşi dă un alt sens propriei biografii sau activităţi.

Cunosc realităţile de aici cu mult mai bine decît armatele de activişti români detaşaţi aici pentru a face propagandă pro-unirea Republicii Moldova cu România.

Cunosc adevărata stare de lucruri cu mult mai bine şi decît moldovenii de aici deghizaţi în români, fie că se numesc Ghimpu, fie Pavlicenco sau Chirtoacă.

Lucrul cel mai grav, însă, este acela că, la nivelul liderilor, lucrurile cunoscute de mine sunt ştiute şi de ei. Misionarismul lor pro-românesc se desfăşoară dramatic cu preţul mutilării identitare a unor mase de oameni. O permanentă încleştare socială şi menţinerea unor situaţii social-politice haotice aduc liderilor culturali şi de partid perspective electorale favorabile, bunăstare materială şi o relativă notorietate cu pretenţii selecte.

Întotdeauna aşa a fost şi va fi! În instaurarea dreptăţii pentru cei mulţi nu este cointeresat nici măcar Dumnezeu. Mai curînd poate falimenta un stat, dar niciodată omnipotenta şi bogata Biserică!

În pofida tuturor atacurilor declanşate împotriva siguranţei naţionale şi coerenţei teritoriale ale acestui stat, începînd chiar cu anul 1991, Republica Moldova a fost şi va fi ţara care există deja, aşa cum este înregistrată în statisticile de membri ai ONU.

Privind din perspectiva foştilor, actualilor şi viitorilor lideri politici, aceştia se luptă să ajungă la Putere spre a guverna statul Republica Moldova. Ei vor să fie percepuţi ca lideri naţionali – preşedinţi de ţară, prim-miniştri, preşedinţi de Parlament etc. –, nicidecum ca lideri iluzorii (şi derizorii) ai „provinciei româneşti Basarabia”.

Această stare este comună tuturor, iar asta nu are legătură, nici pe departe, cu simpatiile pro-ruseşti sau pro-româneşti ale unora sau ale altora. Cînd ajung, însă, în vîrful Piramidei Puterii, descoperă nişte adevăruri pe care nici nu le bănuiau cînd se băteau pentru supremaţia politică. Un exemplu, în acest sens, este şi epava politică Mihai Ghimpu. Dar şi întreaga Coaliţie aflată acum la guvernare cu războiul mocnind la Varniţa.

Doamne, dar cîţi politicieni şi intelectuali sunt plătiţi nu de România ca să fie unionişti, să ceară alipirea „Basarabiei la Ţara Mamă”!!! Iar la acest lucru vom mai reveni.

Indiferent de situaţia economică şi social-politică din ţară, de artificialitatea cu privire la denumirea corectă a limbii vorbite, conştiinţa identitară de moldovean, de cetăţean al Republicii Moldova, ia permanent amploare în coeziune. Observ de o bună bucată de vreme, că pe măsură ce statutul României de „rudă săracă” şi insuficient civilizată a Europei este tot mai des accentuat sau ironizat cu superioritate justificată de către aristocraţii civilizaţiei europene avansate, moldovenii se tot imunizează în propria lor identitate naţională.

La fel se întîmplă şi cu acele „elite intelectuale” moldoveneşti „pro-române”, care simt prea bine că sunt de mult în putrefacţie în raport cu cultura română în care nu-şi găsesc locul. În consecinţă, ajung sau au ajuns să frece îndrăcit şi cu disperare mediocritatea (în raport cu cultura română) pentru plăcerea locală maximă de a se adăposti în manualele şcolare de aici, în antologii sau Istoria lui Mihai Cimpoi. Acesta este şi motivul pentru care umblă lihniţi după recunoaşteri, premii şi distincţii ale statului Republica Moldova. Cum să nu prefere statutul de elită de aici decît cel de mediocritate în acea Românie Mare pe care o tot aclamă nu fără beneficii materiale?

Cei mai penibili mi se par a fi activiştii români ai unionismului, care se simt aici „ca acasă”. Sărmanii de ei! Atît sunt de îndoctrinaţi, încît chiar cred în această himeră şi fiecare dintre ei se visează un mic guvernator al „Basarabiei româneşti”. Tocmai pentru că au această convingere şi iluzii, îşi şi supralicitează rapoartele prin umflarea artificială a numărului de moldoveni susţinători ai unionismului. Ei nu se gîndesc nici o clipă la faptul că unionismul a fost şi este încă o afacere extrem de bănoasă pentru ştabii lor de la Bucureşti sau de la sucursalele altor oraşe.

Chilipirul cu „dragostea de ţară” pentru o parte a societăţii pare să nu aibă sfîrşit. Dar cînd ne vom apuca de muncă? Linişte! La Uniunea Scriitorilor se înfiripă o nouă gaşcă. A apărut o nouă bucată de caşcaval cultural. Sîntem români şi punctum!