Laudă omului simplu, de la talpa ţărilor

Cică dna Madeleine Albright, ex-secretar de stat al SUA în perioada 1997-2001, cîndva ar fi spus: “Siberia este un teritoriu prea mare şi e nedrept ca să aparţină unui singur stat”, mai departe sugerîndu-se, chipurile, că Siberia ar trebui luată cumva sub control internaţional. Se pare că fostul ministru de externe al preşedintelui Bill Clinton nici nu a confirmat, nici nu a infirmat vreodată această afirmaţie.

A fost sau nu a fost aşa ceva, totuşi această frază exprimă şi promovează o idee care atît în trecut, cît şi în prezent se ventilează spornic prin capetele multor homo sapiens europeni, inclusiv prin tărtăcuţe cu viză de reşedinţă nord-americană. De unde se arată că legea junglei mai urlă adînc în noi. Nicolae Iorga spunea că oamenii au sentimente, iar ţările au interese. Aş adăuga aici un adverb: numai interese! Oamenii de stat se mai ceartă uneori între ei, se mai pişcă pe la părţile moi ale corpului din dotare, totuşi pînă la urmă se împacă. Din toate acestea au de suferit doar oamenii de rînd.

Iar omul simplu ce vrea? Urăşte de moarte războiul şi doreşte pace din tot sufletul. Mai vrea o remuneraţie şi o pensie cît de cît decente şi înţelegere cu toţi confraţii lui de pe planetă, în primul rînd cu vecinii. Înainte de a fi Filip sau Candu, finul Nănaşului ar trebui să ştie că noi toţi sîntem în primul rînd oameni, fii ai aceluiaşi Dumnezeu, şi abia după asta sîntem ceceişti: cumătri şi cumnaţi. Tocmai de aceea nu pot avea nimic cu ruşii ori cu alte popoare de pe mapamond.

Însă nu întotdeauna se întîmplă aşa, pentru că în toate îşi bagă vîrtos codiţa Demonul politicantrop. Oare chiar nu înţelegeţi sau vă faceţi a nu înţelege ce l-a apucat pe Ţumburuc Titanovici (Candu) să iasă cu parbrizul asudat la TV şi să strice aerul, să împută brusc relaţiile cu Rusia? Oare chiar să fie credibilă versiunea conform căreia Şoricelului (RM) nu i-ar ajunge oxigen din cauza Elefantului (Rusia)? Dar dacă обком-ul de la Bruxelles sau сel de pe Dîmboviţa le-o fi dat ordin: – Lătraţi spre Est, că doar nu degeaba vă menţinem la putere! Uite-acuş, uite-acuş/O să-i phutem şi pe ruşi! – parcă aşa cîntau, în iunie 1941, românii mareşalului Ion Antonescu. Potrivit dom’ g-ralului Mărdărăscu, la nevoie aceştia ştiau “să lupte şi cu pumnii”.

În aprilie 2004, Mihai Ghimpu o cam înteţise cu vizitele la Ambasada SUA din Moldova. O fi căutat omul vreun loc de muncă mai liniştit, cum ar fi acela de cioban la melci... Pentru ca peste cîteva zile Mihai Teodorovici să se, adică să se autodevelopeze: a ogranizat o caravană automobilistică pe ruta Chişinău-Ialoveni-Hînceşti-Leova-Cantemir. S-au găsit şi bani, şi maşini, şi drapele, mai ales megafoane şi lozinci, prin care ruşii erau îndemnaţi să se cărăbănească din Transnistria. Cu ocazia acestui prilej emoţionant am publicat chiar şi un articol, intitulat “Mişa Ghimpu cînd apare, armata rusă tresare”. De frică, pesemne.

Ca şi în trecut, acum în Moldova şi în Ucraina se dă, în principal, (celelalte – enormele bogăţii terestre şi subpămîntene ale Rusiei – vor veni de la sine), lupta între două mentalităţi, între două mari civilizaţii clădite pe temelii diferite: prima dintre ele (catolicismul; Occidentul protestant, adică Europa şi SUA) împărtăşeşte concepţia omului-Dumnezeu, iar a doua (ortodoxia sau pravoslavia; Orientul european, adică Rusia, succesoarea spirituală, prin Imperiul Bizantin, a primelor comunităţi/comune creştine întemeiate de Hristos şi apostolii săi) îmbrăţişează concepţia Dumnezeului-om.

Este aici o mică diferenţă mare: capitalismul – care înseamnă individualism şi proprietate privată – fiind expresia laică a catolicismului, comunismul – care înseamnă colectivism şi proprietatre comună – ar putea fi expresia laică a ortodoxiei. Catolicii trăiesc în eternitatea prezentului (omul-Dumnezeu, care este omnipotent, căruia totul îi este permis, care poate da cu barda pînă şi în Domnul Dumnezeu; azi, acum, chiar aici să fac milionul sau miliardul!), ortodocşii trăiesc în viitorul eternităţii (Dumnezeu-omul, Ideea divină, care este omnipotentă, îi este mai presus omului; a nu avea un ban în buzunar este degradant – a miza în toate numai pe bani este dezumanizant). Dacă colectiviştii sînt materialişti idealişti, individualiştii sînt idealişti materialişti. Acesta-i, de jure şi de facto, tot diferenţul inemic – maaare cît o sculă de furnic! – dintre pravoslavnicii „conservatori” şi catolicii „novatori”, dintre comuniştii mereu „răi” şi capitaliştii constant „buni”. „Мелочи, мелочи главное! Вот эти-то мелочи и губят всегда все” (Dostoevski).

Omul este o creaţie unică, irepetabilă şi frumoasă. Un unicat într-o lume de unicate. Totuşi, oricum ai întoarce-o, omul face parte din regnul animal. Este cea mai paradoxală fiinţă de pe pămînt. Azi e capabil de lucruri sublime, mîine poate să-ţi trîntească nişte crime înfiorătoare la scară planetară de-ţi stă mintea în loc. Mereu se află, ca şi vinul, la limită, pe lama de cuţit ce desparte foarte sensibil virtutea de păcat.

Ne place să credem că omul este superior animalului. Dar oare întotdeauna? De exemplu, omul poate cădea în subanimalitate, pe cînd animalul-animal nu cade, niciodată, în subanimalitate. El rămîne mereu la stadiul de animal. Bunăoară, leul ucide, e fioros şi necruţător, dar ucide pe atît pe cît are nevoie să mănînce, pînă se satură. Azi aici se opreşte, mai mult nu omoară, nu clădeşte lîngă dînsul hecatombe, munţi de cadavre şi leşuri. De asemenea, animalele-animal se bat, luptă între ele, însă rareori de tot pe viaţă şi pe moarte. Pe cînd omul cade în subanimalitate, deseori ucigînd, chiar şi pentru un fleac, zeci, sute, mii şi milioane de oameni.

Şi atunci, ca să scoată cumva omul din animalitate şi subanimalitate, Dumnezeu-omul, Iisus Hristos (“personaj” demodat, nu-i aşa?), a propus o soluţie: Iubirea. Căci ce altceva se mai putea propune pentru cuminţirea Fiarei din Om, în condiţiile în care mintea este curată nebunie dată pe mîna omului prost? Numai cu multă dragoste şi numai cu imensă răbdare se îmblînzeşte totul pe pămînt. Porunca dragostei supreme sună astfel: Iubeşte-ţi aproapele tău ca pe tine însuţi! (Evanghelia după Matei, 22: 39). Inclusiv pe cel „străin”, care nu este altul, ci un piculeţ se deosebeşte de tine; inclusiv pe cel lepros sau gay, căci au şi ei suflet (nimeni nu e complet bărbat şi nimeni nu e complet femeie). Cheia fericirii personale nu este Eul, ci Celălalt – aşa ne învaţă cărţile bune. În toate trebuie să porneşti nu de la ceea ce te desparte, dar de la ceea ce te uneşte, te apropie de alt om, de alte colectivităţi şi ţări. Doar fericirea aproapelui, a altuia te fericeşte cu adevărat (Nikolai Losski,1870-1965).

Nu spunea apostolul Pavel, venerat atît de catolici, cît şi de ortodocşi, că dacă dragoste nu e, nimic nu e? Atunci, oameni buni şi trecători, de ce îl căutăm la tot pasul pe dracul, îl punem în fruntea armatelor noastre şi pornim unul asupra altuia ca să ne sfîşiem? Ca să cădem, iarăşi şi iarăşi, în subanimalitate? Oare chiar astfel să fie scrisă în codul nostru genetic “nemilostiva lege-a firii”?.

Iar în ceea ce priveşte Drang nach Osten-ul, adică Asaltul asupra Estului de pe capul de pod numit convenţional Ucraina, nu ştiu de ce această tragedie îmi aminteşte de moldovanul Mihail Sadoveanu, supranumit, pe bună dreptate, “Ceahlăul literaturii române”. Un personaj literar de-al său spune la un moment dat: „Cu cît mergi mai mult înspre Răsărit, cu atît omul este mai aproape de Dumnezeu şi de natură”.

Am impresia că, aici, Sadoveanu este greu de combătut pînă şi de A(n)drian Candu.

Dinu MIHAIL