Raţionamente, fapte imposibil de publicat înaintea creării alianţei PSRM-ACUM

De la început, ţin să precizez că cele ce urmează nu sînt rodul vreunor relaţii personale cu cineva din conducerea PSRM, pe Preşedintele Igor Dodon l-am văzut doar în public de cîteva ori şi o dată cînd a invitat reprezentanţii întregii mass-media la o întîlnire neprotocolară la reşedinţa de la Condriţa, unde am fost prezent. Prin urmare, cele ce urmează nu sînt decît cîteva raţionamente logice, pe care veţi înţelege de ce nu le-am difuzat în spaţiul public. Pînă în clipa în care s-a oficializat crearea majorităţii parlamentare PSRM-ACUM şi învestirea Guvernului Maia Sandu, eram nespus de furios pe Andrei Năstase şi Maia Sandu ori de cîte ori declarau că încrederea lor în socialişti era zero, implicit în Preşedintele Dodon, că se temeau că aceştia vor sfîrşi prin a face coaliţie cu democraţii captivi ai deja fugarului mafiot şi uzurpator Vladimir Plahotniuc. Eram furios pe ei şi îi şi criticam pentru că, în primul rînd, sînt politicieni obligaţi să facă analize de ansamblu predictibile ţinînd cont de realităţi, evidenţe şi constanţe relevate de-a lungul anilor, iar asta în mod special în ceea ce-l priveşte pe Dodon. Cu toate acestea, am trăit satisfacţia secretă, împreună cu cei extrem de apropiaţi, că Plahotniuc nu ştia ce-l aşteaptă, că se credea stăpînul absolut al jocului. Ceea ce nu a înţeles Plahotniuc şi întreaga lui armată de consilieri bine plătiţi din răbdarea cu care Dodon şi-a construit planul de nimicire a Statului mafiot controlat de oligarh, voi explica în continuare.

Amicii şi inamicii politici ai lui Dodon sînt nevoiţi să recunoască adevărul că acesta este politicianul cu cea mai intensă şi constantă activitate politico-socială şi organizatorică din ultimii 10 ani. Spre deosebire de absolut toţi, Dodon a fost prezent peste tot, inclusiv în nenumărate acţiuni cu caracter umanitar pe cam întreg cuprinsul ţării. El a ajuns Preşedinte pe munca şi meritele sale. Cu cinism şi multă ambiguitate ce se voia a fi tactică de stăpîn al tuturor, Plahotniuc a lăsat să se perceapă că l-a susţinut decisiv pe Dodon în procesul electoral de cîştigare a fotoliului prezidenţial. Cu alte cuvine, „l-a făcut pe Dodon îndatorat lui”.

Odată cu cîştigarea Preşedinţiei, stăpînul absolut al Statului mafiot, Plahotniuc, prin intermediul deputaţilor slugi, i-a retras lui Dodon aproape toate atribuţiile prezidenţiale constituţionale, i-a desfiinţat practic Consiliul Suprem de Securitate al ţării şi l-a suspendat temporar din funcţie atunci cînd a refuzat să semneze decretele de numire în funcţie a unor miniştri incompetenţi. Acestea au fost primele şi cele mai grave greşeli ale lui Plahotniuc care i-au prefaţat distrugerea lui politico-mafiotă de uzurpator. Un om ca Dodon nu poate permite nimănui să-i ridiculizeze o muncă uriaşă şi prestată cu bună credinţă. Plahotniuc nu a înţeles că maestrul din faţa tablei de şah este Dodon, nu el.

O altă capcană în care Plahotniuc a picat crezînd că e stăpînul jocului, a fost atunci cînd a vrut să introducă votul uninominal. Plahotniuc ştia că îşi va atrage o dezaprobare teribilă din partea europenilor, motiv pentru care (nu degeaba politica este comparată cu o tîrfă) i-a şantajat pe socialişti „cedînd” pînă cînd s-a ajuns la sistemul mixt de vot. El credea că „cedarea” aceasta îi va satisface cumva pe europeni, deşi s-a văzut că se înşela. Socialiştii au fost nevoiţi să cedeze şantajului politic şi au votat trecerea la sistemul mixt, precum reducerea numărului de deputaţi la o penibilă şi ireală reprezentare de doar 61. Dacă nu o făceau, Plahotniuc oricum îşi punea deputaţii servitori să voteze uninominalul, situaţie în care era dispus să arunce oricît de multe milioane în joc pentru a avea o majoritate parlamentară din „independenţi” supuşi lui.

Igor Dodon a răbdat în tăcere şi în faţa acestui şantaj, în urma căruia nimeni nu înţelegea, inclusiv europenii, de ce a făcut-o în condiţiile în care PSRM putea cîştiga detaşat prin votul în sistem proporţional. Aşa e, dar Plahotniuc, aşa cum spuneam, introducea uninominalul convenabil lui. Dodon a răbdat în tăcere, ca un şahist, şi în faţa acuzelor că PSRM şi el sînt în buzunarele lui Plahotniuc. Un politician ca Dodon nu are cum să-l ierte pe cel care îi atrage partidul într-un astfel de joc, după o muncă prin care dusese PSRM în topul preferinţei unei majorităţi confortabile de votanţi. Încă o dată Plahotniuc şi-a întărit convingerea că el este stăpînul jocului, că poate să se joace cu Dodon cum vrea.

În fine, au venit şi alegerile din 24 Februarie cu rezultatele ştiute. Primele declaraţii făcute de Preşedintele Dodon confirmau că adevăratul stăpîn al jocului este Dodon, că Plahotniuc este pe cale de a fi distrus. Vă reamintesc faptul că Dodon a afirmat răspicat că nu va admite nici o majoritate parlamentară formată din transfugi, că este pentru o alianţă cu ACUM „acum ori niciodată”. Plahotniuc nu l-a luat în serios şi îşi imagina că o să aibă destule elemente de presiune asupra Preşedintelui. Practic, el era sigur că va face ce vrea cu Dodon, că „doar cu îngăduinţa lui” Preşedintele ar face nişte declaraţii hazardate, că îi ţine în tensiune pe liderii de la ACUM, ceea ce s-a şi întîmplat, dar în sens invers al imaginaţiei oligarhului, căci în final, va face alianţă cu PDM.

Crezîndu-se atotputernic, invincibil, în paranoia şi megalomania lui, Plahotniuc nu şi-a imaginat nici o clipă că Dodon executa un joc politic de şah al cărui victimă trebuia să fie Plahotniuc. El, mafiotul politic, a interpretat calmul, răbdarea permanentă a lui Dodon de cînd a devenit Preşedinte ca fiind slăbiciune, teamă de el şi de şantajele pe care i le putea fabrica. Plahotniuc nu şi-a imaginat nici o clipă că Dodon o să-şi administreze atît de lucid momentul în care era cel mai puternic politician din ţară, cînd nimeni nu-i putea face nimic pentru că nu exista un Parlament servil al uzurpatorului ca să-l demită, iar asta nu neapărat ca o răzbunare politică, ci, în primul rînd, pentru că majoritatea moldovenilor îi cerea să elibereze ţara din captivitate mafiotă. În plus, mafiotizarea continuă a Statului devenise insuportabilă şi periculoasă pentru absolut toţi partenerii externi ai Republicii Moldova – UE, SUA, Rusia şi instituţiile financiare internaţionale.

Sînt sigur că Dodon ştia bine că ultima şansă a lui Plahotniuc prin care îşi putea negocia libertatea cumva a fost anul trecut, după Raportul Parlamentului European privind situaţia din Republica Moldova. Extrem de neplăcut este faptul că Dodon a fost nevoit să-i ţină în tensiune oarecum pe liderii ACUM şi din cauza unor eventuale presiuni din partea guvernanţilor români care, în tandem cu cîteva structuri ale serviciilor secrete, l-au susţinut pe Plahotniuc pînă în ultima clipă.

Prin lovitura mortală pe care i-a aplicat-o lui Plahotniuc, Dodon a demonstrat că este un abil şi puternic şef de Stat, care şi-a jucat un rol istoric magistral într-un moment în care ţara intrase într-un haos total. Dacă ar fi fost un politician slab, putea face o alianţă compromiţătoare cu Plahotniuc şi nimeni din exterior nu avea ce să-i facă, dar Dodon a preferat să pună mai presus de orice interesul naţional. Ce bine că, orbit de putere, paranoia şi megalomanie, Plahotniuc şi armata lui de consilieri n-au fost capabili să-i facă un profil psihologic şi de politician lui Dodon studiindu-i întreaga sa carieră, nu fragmente nesemnificative. În plus, puţini au fost dispuşi să observe că Dodon este nu doar un politician consecvent, ci şi unul predictibil, în forme pozitive de receptare democratică şi diplomatică de către oricine din exterior.

Din oligarh autentic, acum Plahotniuc este un mafiot criminal fugar din faţa unei Justiţii care îl poate condamna pentru cele mai grave crime de Stat. Odată cu fuga lui Plahotniuc, se pare că a intrat în moarte clinică şi unionismul ca afacere bănoasă, o grupare mafiotă cu oameni sus-puşi în România. De peste 19 ani aştept asta!

Acum înţelegeţi de ce plesneam de furie cînd îi auzeam pe Năstase şi Sandu spunînd că nu au nici un pic de încredere în Dodon?

Mihai CONŢIU