O metodă de lectură

Autor: Dinu MIHAIL

17 decembrie 2014, Casa Presei. Dimineaţă cu mustăţi de brumă. Mă uit pe geam, clătindu-mi retina cu siluetele drapate în ceaţă ale chişinăuienilor ce trec pe stradă. Îmi pare ori mi se năzare: orice peisaj, ca să fie într-adevăr peisaj, trebuie să aibă şi ceva uman în el. Om, cît mai mult om moral trebuie să punem în toate. Aşa ticălos cum este el uneori. Uneori destul de des.

Ce ţară liniştită, ce oameni cumsecade! Cu toate acestea, constat că sînt obosit ca un măr năsădit. Şi scîrbit. Sînt traversat de vreo angoasă sau poate vreun acces de flatulenţă mă apasă? Nu fi trist, măi greiere, las’ că pîn’ la urmă înjghebăm noi o ţară de minune. Una miraculoasă, nu o gură a Infernului.

Adevărul e că ne cam pierdem viaţa, cîştigîndu-ne existenţa. Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea? Ca să n-o apuci pe coclauri cîntînd, în asemenea momente este bine să te transferi, fie şi imaginar, în locuri dragi sufletului tău.

Ei bine, mă aflu la Bălţi, capitala nordului falnic, printre nişte oameni Jos pălăria! Cum ar fi profesorii şi scriitorii Gheorghe Popa, Nicolae Leahu, Anatol Moraru, Valentin Jitaru, Vasile Buzdugan (un suflet deosebit ot Cajba-Glodeni), Iulius Popa de Buteşti, Valeriu Capcelea, Gheorghe Calamanciuc, uneori poreclit Dulcea Bucovină de către cei apropiaţi… O companie tonică, plăcută de oameni docţi, mustind de spirit şi cultură, şi tocmai de aceea simpli, sociabili, săritori la nevoie, uşor abordabili, care nu umblă pe străzi cu puşca cinismului pe umăr.

Aflu, printre altele, că relativ recent Valentin Jitaru a editat o carte de largă utilitate pentru cititorii de la şapte la şaptezeci de ani: Dicţionar de greşeli uzuale. Alături de regretatul Valentin Mîndîcanu şi Alexei Palii, de Ion Ciocanu şi Valentin Guţu, de Irina Condrea şi Vlad Pohilă, domnul profesor Jitaru este o santinelă de nădejde la hotarul dreptei întrebuinţări a cuvîntului.

Totodată, domnia sa este şi un cititorexigent, scrupulos, cu „pretenţii”. Adică îşi alege cărţile cu multă atenţie. Din cîte am înţeles, el nu citeşte ca să “omoare” timpul, ci din necesitatea bine conştientizată de a fi un om cult, informat şi, mai ales, descătuşat. Lucrul acesta se desprinde clar şi din interviul de mai jos, pe care dumnealui a acceptat cu plăcere să ni-l acorde.

-- Ne interesează, mai întîi de toate, următorul aspect: cum citiţi? Luaţi cărţile la nimereală sau aveţi un sistem de lectură?

-- În primul rînd, mă străduiesc să “ciugulesc” vîrfurile din fiecare literatură. Să zicem, de la englezi iau Shakespeare, Dickens, Artur Conan Doyle, William Golding (bunăoară, romanul său “Împăratul muştelor” m-a impresionat tare). De la ruşi – Turgheniev, Dostoevski, Cehov, Kuprin; de la francezi – Hugo, Baudelaire, Maupassant, Andrei Makine… Şi tot aşa mai departe. Apoi mă străduiesc să-i “vînez”, adică să-i caut şi să-i citesc atent, cu creionul în mînă (îmi notez cuvinte noi, expresii originale, gînduri interesante), pe laureaţii Premiului Nobel în domeniul literaturii, cum ar fi Albert Camus, Ernest Hemingway, Mario Vargas Llosa, Boris Pasternak şi Ivan Bunin, Thomas Mann, Herta Muller şi Gunter Grass, Gabriel Garcia Marquez etc., etc.

-- Se învaţă cititul, aşa cum se învaţă scrisul, o dată cu fiecare lectură?

-- Cred că da. Fiecare text, într-un fel, îi propune cititorului o aventură nouă. Cititorul trebuie să decidă cum va parcurge acea carte nouă. Asta depinde nu numai de cartea însăşi, ci şi de timpul de care dispune cititorul, de dispoziţia în care se află el. Un cititor pe care îl dor dinţii va citi altfel decît un cititor care tocmai a încheiat, de exemplu, o călătorie de nuntă plăcută. Sentimentul cu care ne apropiem de carte la lectură determină şi el lectura.

-- Cititorul adevărat şi profund e un cititor dependent de lectură sau poate fi cititor “cu jumătate de normă”? – mă gîndesc la o frază pe care am auzit-o acum cîtva timp de la cineva care spunea că, dacă nu ar avea nimic de citit, ar citi chiar şi cartea de telefoane…

-- Cervantes spune ceva asemănător în introducerea la Don Quijote. Spune că are într-o asemenea măsură mania (“obsesia, boala”) hîrtiilor încît, dacă vede o hîrtie pe jos, trebuie s-o ridice şi s-o citească. Există şi impulsul acesta. Cred că este, într-un fel, unul dintre impulsurile care definesc fiinţa umană. Cred că sîntem, ca fiinţe omeneşti, nişte animale care descifrează universul. Cred că , în calitate de fiinţe omeneşti, avem conştiinţa că universul poate fi dezvăluit. Iar noi, prin lectură (lectura cuvintelor, dar şi lectura imaginilor, a sunetelor, impresiilor), încercăm să dezvăluim universul pentru că, în fond, sîntem optimişti. Pentru că, în fond, credem că universul are un sens.

-- Care este cartea vieţii dumneavoastră?

-- Nu există o carte a vieţii mele. Există cartea diferitelor momente din viaţa mea. Compar adesea actul de a citi cu dragostea. E adevărat că uneori întîlnim o persoană pentru toată viaţa, dar mai este adevărat că uneori multe persoane diferite citesc într-un mod diferit în momente diferite. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu cărţile.

-- Aţi deschis toate cărţile pe care le aveţi în bibliotecă?

-- Am deschis aproape toate cărţile din biblioteca mea, fiindcă eu cumpăr cărţi după anumite criterii de selecţie, după gustul meu, după interesele şi preocupările mele ce ţin de limba şi literatura franceză. În general, sînt de părere că omul nu trebuie să citească muuult, ci destul, adică selectiv şi bine. În caz contrar, te poţi alege, mai ştii, cu vreo indigestie cerebrală. Glumesc, desigur.

-- Am vorbit despre plăcerea lecturii. N-am vorbit de pericolele care, spun unii, le comportă sau ameninţă lectura. Sînteţi pesimist sau optimist în legătură cu viitorul lecturii?

-- Sînt optimist. Cred că o carte este un obiect care poate fi periculos. Lectura e o activitate intrinsec subversivă. Tocmai de aceea cred că cei care se află în poziţii de putere se tem permanent de puterea cititorului. Pentru că cititorul excavează, sapă realitatea sau, cel puţin, are putinţa de a citi în profunzime, spulberînd propaganda şi dogmele. În special, societăţile totalitare de pretutindeni se tem de lectură, se tem de cititorul-cititor, avizat şi bine documentat. Tuturor tiranilor, fuhrerilor, dictatorilor şi democraţilor numai cu numele din lume le este frică de omul care cunoaşte, care este informat. Ştiţi de ce? Fiindcă omul înnobilat de carte prin lectură devine suveran lăuntric, adică liber, este puternic prin cultură, deci nu poate fi influenţat sau manipulat aşa cum doreşte vreun Guvernoiu nătîng.

Cred că este momentul să amintim aici o scenă-cheie din romanul lui Umberto Eco. În Numele trandafirului, cînd stareţul orb îl întreabă pe William von Baskerville: „Ce vreţi de fapt?”, Baskerville răspunde: „Vreau cartea grecească, despre care spuneţi că n-a fost scrisă vreodată. O carte care se ocupă exclusiv de comedia pe care o urîţi la fel de mult ca rîsul. Este vorba, probabil, de singurul exemplar păstrat al cărţii a doua a Poeticii lui Aristotel. Sînt multe cărţi care tratează comedia, de ce tocmai aceasta este atît de periculoasă?” Iar stareţul răspunde: „Da, este vorba de Aristotel”. Baskerville: „Ce este atît de neliniştitor în faptul că oamenii rîd?” Stareţul: „Rîsul ucide frica şi fără frică nici o credinţă nu există”.

-- Tot aşa, fără frică nu există nici un totalitarism, fie acesta politic, comportamental, estetic, social ori familial…Vă mulţumesc mult pentru această discuţie.