Odată mi s-a stricat robinetul de la bucătărie. Am căutat pe cineva să mi-l repare şi, cum se întîmplă des pe la noi, individului i-a trebuit o săptămînă să ajungă, alta să se clarifice, după care a dispărut cu totul. După aceasta trei luni am avut ocazia să mă familiarizez cu ceea ce înseamnă „picătura chinezească”. Şi deja nu mai ştiam altă tortură mai crudă decît sunetul dezastruos al picăturilor care pocneau ca un metronom în chiuvetă. În toată această perioadă, am încercat tot ce se poate ca să nu se audă aceste picături – legam şervete, puneam burete în chiuvetă ş.a. Pînă într-o zi, cînd am făcut o criză de nervi, iar răbdarea mea a făcut fisuri. Şi atunci am mers la magazin, am cumpărat un robinet nou, am citit instrucţiunea şi l-am schimbat singură. Toată afacerea, împreună cu vizita la magazin mi-a luat vreo trei ore. Însă aceste trei ore au venit după cam tot atîtea luni de nerv tocat şi răbdare irosită inutil.

Mai mulţi ani la rînd am răbdat în anturaj o persoană care mi-a exploatat fără ruşine, cu cea mai mare obrăznicie, mintea, capacităţile, sănătatea, timpul, încrederea, dragostea, respectul, afecţiunea şi, bineînţeles, răbdarea. Răbdare, care pînă la urmă a clacat, şi respectivul a fost eliminat fără drept de apel nu numai din lista de prieteni, din agende, dar cu totul din viaţă. Drept că prea tîrziu, trebuia s-o fac mai degrabă, dar am răbdat.

Vreo cîţiva ani buni am purtat pe mine o durere de picior. Adică, efectiv am şchiopătat, am consumat tone de antiinflamatoare şi analgezice, am încercat tot ce am găsit prin internet şi am auzit pe la staţii şi autogări, la babe şi în piaţă. Pînă la acel moment X, cînd am înţeles că nu se mai poate şi am început să bat în uşi, să cer, să caut şi să găsesc ajutor. Nici nu mai ştiu unde-mi sînt azi bastoanele, la fel cum nu-mi pot explica de ce am răbdat atîta şi am suferi. Acum, în secolul XXI, cînd încă un pic şi vom putea să ne perfectăm vize de reşedinţă în cosmos, am răbdat atîta amar de vreme chin. Durere care mi-a afectat calitatea vieţii, atitudinile şi relaţiile.

Aceste două cuvinte - „calitatea vieţii” - după părerea mea, sînt principiale, esenţiale şi vital importante. Ele nu sînt despre cît cîştigăm şi unde ne odihnim. Ele sînt despre ceea cît sîntem nevoiţi să răbdăm. Cu ce trebuie să ne împăcăm, unde să strîngem dinţii şi să închidem ochii, fără a privi în jur pînă nu va deveni mai uşor. Şi nu contează ce răbdăm: o durere fizică, un disconfort sau nişte relaţii care nimeni nu ştie pentru ce trebuie suportate. Şi odată conştientizăm că răbdăm mai mult decît trăim. Principala nenorocire constînd în faptul că ceea ce răbdăm în nici o măsură nu este ceva obligatoriu. Şi bine ar fi dacă această numărătoare a răbdării fără sens este de luni şi nu de zeci de ani. Ani, în care nu am încercat să zdrobim pereţi imaginari, să rupem cătuşe, să deschidem uşi fără lăcată, şi am răbdat, iar cînd am depăşit inerţia, să înţelegem că această răbdare nu i-a trebuit nimănui.

Lilia GRUBÎI