Avem o ţară: Moldova. Ce facem cu ea?

Autor: Dinu MIHAIL

Moldova dintre Prut şi Nistru, pămînt călător cu geometrie variabilă, întotdeauna a fost zonă de tampon la margine de ţară. Cînd la marginea Daciei, cînd la marginea Imperiului Roman, cînd la marginea Lituaniei, Ungariei şi Poloniei (am avut tratate de vasalitate cu ultimele două ţări), cînd la marginea Imperiului Otoman, cînd la marginea Imperiului Rus, cînd la marginea Regatului Român, cînd la marginea Uniunii Sovietice, apoi din nou la marginea României şi, încă o dată, la marginea Uniunii Sovietice...

Vae victis... Vai de cei născuţi la margine de ţară: somn iepuresc, ceea ce clădeşti ziua se prăbuşeşte noaptea, чемоданное настроение nonstop.

Totul stă sub semnul provizoratului. Dimineaţa citeşti Săptămîna, Moldova Suverană, Панорама, Экономическое обозрение, Аргументы и факты в Молдoве (O lozincă-răcnet carpatin pentru doamna deputat Ana Guţu, liberala care dă pildă la toţi, chiar şi distinsului comentator Igor Boţan: Nu mai vrem nici un pic alfabet chirilic!!!) şi parcă eşti moldovan cuminte şi cu sufletul bun ca pîinea cea caldă; la amiază răsfoieşti Ziarul Naţional, Adevărul, Jurnal de Chişinău, Timpul, Evenimentul zilei, Ziarul de (z)Gardă şi parcă eşti român enigmatic rătăcit între Estania şi Vestania; seara butonezi tembelizorul  şi parcă eşti rus fascinant şi etern. Astăzi parcă eşti pro-american (ştiţi care e, acum, cel mai bun vin moldovenesc? Vin americanii!), iar mîine, cînd auzi că transatlanticii vor să bubuie Iranul, involuntar devii pro-rus prudent. Mai pe scurt, derută în paradis.

Ca să nu mai fim constant la margine de ţară ar trebui, probabil, să renunţăm la nihilismul nostru faţă de propria istorie şi să continuăm a merge neabătut pe drumul independenţei şi al consolidării statalităţii. Aceasta nu este o idee “antiromânească” de inspiraţie moldovenească, deoarece iată ce zice fostul europarlamentar român Adrian Severin: „România nu poate face astăzi decît să aştepte ca Moldova să evolueze independent spre a ajunge un stat: cu conştiinţă naţională clară; prosper şi democrat; aflat într-o relaţie sănătoasă cu Rusia. O asemenea politică de aşteptare trebuie să excludă: retorica naţionalistă care ar alimenta teza aiuritoare a „imperialismului românesc”, riscînd să transforme antiunionismul, poate regretabil al unora, într-un antiromânism letal; retorica indiferenţei şi destinelor paralele care ar confirma teza răutăcioasă a dragostei românilor pentru o Basarabie fără basarabeni; retorica rusofobă sau chiar „ruso-apatică”.

Aceasta ar fi, în opinia noastră, soluţia de moment pentru „Alsacia Orientului”, alias Republica Moldova. În volumul De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Istoria unui proces (Bucureşti, 1926) Onisifor Ghibu, foarte bun agent de influenţă român şi subtil cunoscător al problemelor reale dintre Prut şi Nistru, afirmă parcă oftînd din greu: „ ... românismul, strîmtorat de neamurile străine între care a fost aşezat de soartă, şi mai cu seamă în Moldova glorioasă de odinioară, apăsat de nefastul regim fanariot, a ajuns într-o stare vrednică de plîns, în care singura mîngîiere părea că o mai poate găsi în Rusia marilor şi bunilor împăraţi pravoslavnici”. Tot acolo, eminentul cărturar O. Ghibu concluzionează parcă scrîşnind din dinţi: “Moldovenii” din Basarabia se pare că, într-adevăr, nu mai fac parte efectivă din neamul românesc; ei nu simt nici o afecţiune faţă de acesta, nu caută nici o cale să se identifice cu el. Pare că am avea a face cu acel fenomen, pe care vremurile mai noi l-au produs într-o provincie cu o situaţie analogă, din Apusul Europei, în Alsacia-Lorena, unde s-a plămădit, în afară de naţiunea franceză şi cea germană, o „naţiune alsaciană”, cu „sînge alsacian”. Adică, în cazul nostru, al Alsaciei Orientului: o naţiune moldo-basarabeană, care nu e nici românească, nici rusească. O naţiune cu sînge moldovenesc/basarabean”.

Aşa a decis pînă la urmă istoria că jinduita îndepărtare de turci s-a soldat cu inevitabila apropiere de ruşi. Apropiere ale cărei urme pentru scriitorul Paul Morand, membru al Academiei Franceze, erau vizibile chiar şi în anul 1935: “Românul, cel moldovean mai cu seamă, are numeroase trăsături comune ruşilor; ca şi aceştia, el nu este burghez, nici meschin, este plin de îndrăzneală, de pură sinceritate, de elanuri înduioşătoare; niciodată însă nu devine, ca ei, din senin, fiară; pentru aceasta oare să fi zis Keyserling că românul e un rus fără viaţă interioară? Într-adevăr, nu-l veţi vedea îngenunchind des înaintea prostituatelor sau umblînd după desfrîu ca după cel mai scurt drum spre paradis. Îl veţi vedea însă scuzînd tot timpul furtul, păcat uşor de iertat: corupţia, delapidarea, jafurile, spargerile, datoriile la joc, datoriile presante, escrocheriile, toate acestea nu sînt atît de grave într-o ţară în care parazitismul este tradiţional” (Volumul Bucureşti, 1935).

Dacă Morand îi are în vedere aici pe românii şi pe moldovenii din cadrul statului român, atunci ce să mai zicem de moldovenii basarabeni? Într-adevăr, s-a întîmplat aşa că moldovenii şi românii au trăit şi trăiesc în state diferite, cu toate influenţele şi diferenţele – mai ales de ordin material, spiritual, cultural şi mental – ce decurg de aici. Toate acestea resping ideea revenirii Republicii Moldova la statutul unei regiuni, fie ea în cadrul spaţiului CSI, fie în componenţa României. Pentru că spune pînă şi Constantin Stere, cel care a urît de moarte Rusia şi a iubit enorm România (într-o fază iniţială, pînă a cunoscut-o bine, profund): „ ... secole de viaţă separată au creat deosebiri şi divergenţe de mentalităţi şi de caractere care, iarăşi, nu pot scăpa nici celei mai sumare observaţiuni” (Bucureşti, Evocări, 1930).                 

Dar iată ce scrie un fecund poet şi prozator din Chişinău, care timp de vreo 15 ani a învăţat şi a trăit în România după 1990: “Cei mai mulţi însă se întorc acasă, la Chişinău, pentru că foarte mulţi români consideră basarabenii un fel de “second-hand”. Noi, basarabenii, avem avantajul de a fi mai direcţi decât românii. Ei au crescut în vechile tradiţii, stînd mai lipiţi de gard, marea majoritate citindu-l doar pe Sadoveanu. Noi am crescut şi ne-am copt în cultura rusească. Românii nu au un Dostoevski, un Tolstoi, Bulgakov” (Revista VIPmagazin, Chişinău, 2005).

Să se observe pînă şi aşa ceva: dacă pentru România miticul ei produs de export este mitizata în exces limbă română, apoi pentru Moldova miticul ei produs de export este mitizatul vin.

Pe mai departe, nu este vorba despre cum înţelege fiecare să-şi definească limba pe care o vorbim, moldovenească, aşa cum este prevăzut în Constituţie, sau română, căci nu aceasta este prioritatea noastră naţională. Pentru noi, moldovenii, de o importanţă majoră şi de interes naţional este să ne autoidentificăm, în sfîrşit, ca cetăţeni ai statului Republica Moldova.

Chişinău, văleatul 2014, iulie 29. Decret prezidenţial, emis de către Leguma uneori Vorbitoare în si-la-be timoftiene: Marea trăncăneală lingvistică, epoca libovului gargarisit pentru blagocestiva limbă în care vorbim s-a încheiat! De acum încolo trebuie să ne aşternem pe muncă pentru a construi Ţara Moldovei, chiar şi după ce de la 1991 încoace am furat-o, am prădat-o, am trădat-o mereu, astfel încît, din glorioasă odinioară, Moldova a devenit Ţara Celor Şapte F: Fură, Frate, Fără Frică, Fincă Fură Fiecare.

De la Vlădică la Opincă. Fără rabat şi excepţie!