La umbra verbelor în floare

- În atenţia lui Nicolae Dabija, căruia pe timpul slăvitei tinereţi komsomoliste îi plăcea la nebunie romanul “Ion” de Lodovic Rebrean –

Autor: Dinu MIHAIL

Cu mai mulţi ani în urmă, deci încă pe cînd eram bătrîn, în cadrul unei „Poşte literare” îi răspundeam astfel unui tînăr navigator spre ţărmul populat de sirene lirice la întrebarea sa Ce este poezia: “Ce este poezia? Iată, probabil, una dintre cele mai inutile întrebări. Mulţi au fost tentaţi să ia pieptiş Everestul definiţiei poeziei. Şi l-au luat, dar aceste mai multe definiţii sînt totuşi semnul cel mai sigur că lipseşte, de fapt, definiţia. Parcă poţi defini tremurul ierbii cînd coasa e aproape, aroma florilor de tei şi parfumul biologic al primului sărut adolescentin? Poezia o citim, o trăim, mergem cu ea înainte. Şi cam de ce credeţi că poetul e un privilegiat al sorţii? Lista lui de bucate nu se compune numai din ambrozie, aşa cum e în cazul îngerilor”.

Recunosc abia acum că atunci îi răspundeam indirect şi adolescentului din mine care am fost pe la începutul deceniului şapte al veacului XX. La vîrsta entuziasmelor juvenile căutam insistent definiţia poeziei şi credeam sincer că, dacă aş găsi-o, aş putea scrie la nesfîrşit versuri dacă nu geniale, apoi cel puţin antologice.

Am impresia că omul încetează a mai fi poet chiar din ziua în care începe să caute definiţia poeziei. Acest adevăr l-am descifrat mai tîrziu, cînd am îndrăznit să cobor încet, cu fereală în minele adînci, pline de înţelepciune ale literaturii arabe, franceze, ruse, engleze… Şi tot atunci am înţeles, cu mintea mea puţină, că Marele poet (în general toţi artiştii de performanţă) e, într-un fel, justificarea trecerii noastre pe pămînt, este executorul testamentar al tuturor civilizaţiilor măcinate de roţile morii existenţiale („Scriind,/Parcă-aş ara cu o cruce”). El este (sau: ar trebuie să fie) un tribun social ce stă cu o ramură de măslin pe stînci fulgerate. Aici apelez la o mică paranteză, ca să-i liniştesc pe acei care fac alergie, fenomen de respingere la auzul cuvîntului social. Îmi pare că toată arta adevărată, onestă, purtătoare de mesaj inteligibil este socială. Dacă n-ar fi existat comanda socială (şi ea nu vine neapărat travestită în poruncă), astăzi poate n-ar fi existat stilul gotic şi nuclearul vulcan de sentimente şi culoare de pe bolta Capelei Sixtine.

O idee este în stare să trăiască şi fără trup. Fără purtătorul ei. Bunăoară, la îndemîna oricui pot sta asemenea gînduri:

trăim într-un secol grăbit;

fascismul – această noapte lungă, de doisprezece ani, a omenirii;

televizorul e un cal troian adus fără şiretlicuri greceşti în casă;

trandafirul obligatoriu pe care îl dăruim iubitei (măcar la 8 martie, bineînţeles!) miroase a benzină;

cel fără izvor e sărac ca spinul de măc(i)eş;

unde se adună trei moldoveni, imediat apar patru partide.

Gînduri (pot fi numite şi constatări, cum doreşte fiecare) simple, clare ca bună ziua, nu-i aşea? Indiscutabil că-i aşa. Numai că pentru a înţelege bine, cu toate fibrele de ce secolul e grăbit sau de ce e sărac ca spinul cel fără izvor, trebuie să existe trupul gîndului. Şi atunci de pe acele stînci fulgerate, cu aer ozonificat coboară Poetul poet. Deşi mereu tracasat, adulat de unii şi detestat de alţii, el vine şi găseşte forţa să-i smulgă timpului trandafirii împurpuraţi de sfială şi să-i dăruie apostolic oamenilor.

Te uiţi la dînsul. E numai mirare şi tristeţe. Ca să nu-l sufle vîntul, ar trebui să poarte nişte pietre în buzunare. În numele verosimilităţii, el jertfeşte exactitatea plată.

Deci, vine printre noi. Ne găseşte pe unii fertilizînd cu sudoarea frunţii „acest pămînt împovărat de-atîta rod”, pe alţii îngrămădiţi la bursa valorilor, bolnavi de gloriolă. Toţi sînt patriarhi ai neamului, arhitecţi ai limbii române cu dulceaţă în pantofi. Evident, toţi sînt eroi prin definiţie, vocaţie şi destin. Atunci cine dreacu’ mai lucrează în ţara asta?

Ci el nu se supără, pe toţi îi iartă, nu vine cu pumni de vedere, nu aduce ca argument măciuca ignoranţei istorice, etice şi estetice. Se şterge “pe faţă de sudoare şi mit”, apoi dă mîna cu fiecare şi prin aceasta noi parcă avem senzaţia că se realizează o misterioasă transfuzie de energie, de omenie şi candoare. Şi spune încet, ca argintul tremurător al vocii de copil: Dragii mei, oameni buni şi trecători, ceea ce vă lipseşte împrumutaţi de la voi înşivă. Căci dacă nu găseşti în tine nimic, degeaba cauţi prin lume, prin stele. Eternul şi măreţia se află în lucruri, nu în afara lor. Voi sînteţi vrednici, frumoşi – atîta doar că nu vă daţi seama de asta. Trăiţi ca fraţii, pentru că instinctul social, supus eroziunii individualismului, degradează omul. Da, e adevărat că spiritul de cîrtire a condus la crearea dialecticii şi intoleranţa în moravuri la crearea tragediei, însă nu împingeţi lucrurile pînă la extreme, fiindcă goana după extreme nu echivalează cu goana după îndrăzneli fertile. Omul poate deveni moral trăind în ideea de bine şi adevăr, iar adevărul, cunoaşterea adevărului (ruseşte: Истина) presupune libertate interioară. Iar libertatea interioară, numai ea, ne permite, la rîndu-i, să facem lucruri cu bătaie lungă în poligonul istoriei.

În asemenea momente, cînd îl asculţi pe Marele poet, poţi să fii linşat pe la spate şi să nu-ţi dai seama că te desparţi de viaţă. Cel puţin, aşa simt eu. Deci, se poate.

Ne ducem pe urmă pe la casele cui ne are şi prindem a răsfoi, a-i citi cărţile. Cărţile au fost scrise deja. Acum urmează partea proastă, chinul cel mai mare pentru moldoveni: să citească! Şi dacă nu le citim la galop, pe diagonală (farsele aceluiaşi secol grăbit), el ajunge a fi autorul moral al devenirii noastre spirituale.

Aşa se face că într-o bună zi începem a iubi în Poet – Baudelaire, Puşkin, Poe, Blaga, Omar Khayam, Kipling, Elitis, Ahmatova, Rabindranat Tagore, Blaga Dimitrova, Borges – propria noastră tendinţă spre lumină, echilibru şi armonie. Există aici şi o doză de egoism, dar nu ne-am considera oameni dacă nu am proceda anume aşa.

Inocenţa e scutul său. E blînd ca un “miel împorporat pe vale”, căci doar sterilitatea şi prostia sînt obraznice, agresive. El nu are măcar fermecătorul obicei românesc de a-şi bîrfi cunoscuţii. Zice uneori: Fiecare să-şi vadă de fundişorul lui frumos, drag şi luminos! Fă ordine mai întîi în capul tău, în familia ta şi abia după asta ieşi în agora şi cere socoteală de la ţară.

E un veşnic pacient al stării de nelinişte şi crede că uitarea este autocondamnare la infirmitate – iată de ce ne aminteşte mereu să grijim Izvorul, să-i sporim caratele de prospeţime: „Departe nu alerg ca rîul,/Că cine uită se destramă”.

Cu voinicia noastră de ghiocel debutant printre recife de zăpadă, uneori încercăm (şi bine facem!) să-i găsim inadvertenţe de stil, reluări de motive, mici perfidii. Ci el nu se teme că poezia lui se sprijină pe cîteva efigii obsesive – mama, doina, iubita, izvorul, -- nu-şi face probleme în privinţa modernităţii poemelor sale. Înlocuieşte modernitatea cu substanţialitatea şi prin această transhumanţă de sensuri (una esenţială, de altfel) le ia piuitul unor tomuri întregi de dezbateri sterile. Căci dacă o lucrare este substanţială, adică are snagă, şi asta o constatăm ca atare, ea nu poate fi decît nouă, modernă. Însă dacă lucrarea e doar nouă, adică originală sub aspectul mijloacelor stilistice puse în aplicare, ea nu va fi neapărat şi substanţială, deci neapărat valoroasă. Nu limbajul naşte gîndul, ci gîndul bun aduce după sine limbajul elevat şi multietajat.

Marelui poet e oarecum ridicol a-i căuta superlative ieşite din gîtlejuri de trîmbiţă. Dar el singur poate deveni o trîmbiţă. Una de Alarmă. Prin prerii şi canioane se ridică astăzi mulţi care ar vrea să domnească într-un imperiu al dezastrului, într-o Sahară mondială de zgură şi cenuşă. Zilnic de pe conveiere coboară trufaş arme, dacă mai pot fi numite arme diabolicele mijloace de distrugere aflate în arsenalele americane, evreieşti, chineze, indiene, ruseşti... Arme sînt lancea, spada (astea pe cînd mai erau civili), pistolul şi – vai! – demult demodata carabină.

Bombele cu neutroni sînt altceva, după cum prea bine ştim, în sfîrşit, că tigrul nu e o pisică mare. Într-o asemenea conjunctură, Poetul este şi o santinelă la hotarele păcii. El vine să ne vindece de orgolii şi ne învaţă, fără a apela la fraze predicante, că astăzi tăcerea nu mai e de aur, ci de sînge, că epoca noastră nu mai permite nimănui să se cantoneze pe obcinele comode ale ipostazei de martor.

Îmi amintesc că am citit cîndva: “Dacă n-ar fi fost păsările, n-ar fi fost zborul. Şi, poate, oamenii s-ar fi consolat să privească gîzele”. Tîrîişul chinuit, dizgraţios pînă la vomisment al măruntelor noastre probleme cotidiene. Observaţia cuprinsă în citatul de mai sus e subtilă, totuşi susceptibilă de întregiri. Tot aşa, dacă n-ar exista marii artişti, noi n-am putea vedea culmile din interioritatea noastră.

Un Mare poet e conştiinţa publică a unei literaturi, a unei culturi. El nu sapă cu barda în asfalt ca să descopere muşuroaie de furnici şi nici nu caută frumuseţi ce evocă torsuri de caise pîrguite, patinate generos de văpaia soarelui. Poezia lui de dragoste nu e o licoare cu proprietăţi afrodisiace. El evocă dragostea fiindcă vede în ea o formă de cunoaştere a omului (iubind, cunoşti; cunoscînd iubeşti cu mai multă intensitate – şi cercul nu se-nchide niciodată), de apropiere şi înţelegere a tuturor celor din jur. Iar cine cunoaşte omul (să ne gîndim la acelaşi Unu, la aceeaşi Clipă), cunoaşte întreg Universul cu puzderia lui de galaxii. Toţi visăm să înstemăm cu talpa noastră huma acestor galaxii. Totuşi, problemele rămîn pe Pămînt, în Om.

Toate cele spuse se referă, desigur, la Poetul adevărat. Pot să-i divulg, dacă nu e cu supărare, şi numele: Grigore VIERU.

P. S: În felul acesta am înţeles eu să-i mulţumesc postum lui Grigore Vieru pentru cuvintele “S-a pierdut în politică un subtil îngrijitor al Limbii Române, Dinu Mihail” (Din Discursul rostit de poetul Grigore Vieru cu ocazia conferirii titlului Doctor Honoris Causa de către Academia de Ştiinţe a Moldovei, septembrie 2007). M-am regăsit, domnule Vieru! Ce dor mi-era de mine!

În felul acesta civilizat, europeneşte am înţeles noi să-i răspundem unui ziarist foarte bun, poet bun şi prozator mediocru, dar potlogar ca om: Nicolae Dabija.

D. M.