CA SĂ TREACĂ TIMPUL, CA SĂ NU FIM TRIŞTI

Apropo, cum o mai duceţi cu fericirea?

- Eseu pentru reabilitarea femeii -

Autor: Dinu MIHAIL

Dinu_Mihail web.jpg

Genialul scriitor francez Charles Baudelaire spune undeva: Trebuie să fii întotdeauna beat, ca să poţi suporta teroarea permanentă a timpului… Unii se îmbată cu cărţi; alţii se îmbată scriind articole, poezii ori romane. Unii se îmbată cu jocuri de noroc; alţii, cu femei sau cu alcool…. Omul este principalul arhitect al destinului său (intertext posmodernist made in Ch-ău 2014: pragmatici din tată-n fiu, nord-americanii nu cred în soartă; ei cred în muncă şi bani; în viziunea lor, suportul filosofic al banului este libertatea omului. WoW!). Fiecare, pe cont propriu, se descurcă cum poate şi cu ce poate. Dar întotdeauna trebuie să fii beat!

Dacă aş fi întrebat, aş răspunde suav anapoda cam aşa: Întotdeauna trebuie să fii îndrăgostit! Să-ţi placă: răsăritul soarelui, gînguritul unui copil, dinescul Mircea ce-ţi bate cu degete albe în geam, profesia pe care ai îmbrăţişat-o, viaţa în general. Numai omului cu zîmbetul mereu pe buze îi reuşesc toate în viaţă. Dacă legea ţine de criteriul separării omului de animal, zîmbetul este “cavaler de onoare în suita plăcerii” (A. Pleşu). Orice activitate neînsoţită de bucurie sfîrşeşte în uscăciune, chin şi chiar boală. Umorul, detaşarea, ironia şi, mai ales, autoironia te înrudesc cu zeii. Însuşi Dumnezeu a avut mult umor cînd a îngăduit să ne naştem şi noi, oamenii.

Pe lîngă faptul irefutabil că tăt omu’ e român (de la deputatul detizîc Mihai Ghimpu citire), românul, ca tăt omu’, mai şi citeşte uneori. Deşi există riscuri şi aici. Balzac, printre altele, ne avertizează că o carte citită este o noapte de dragoste pierdută… Moment concret-istoric: de exemplu, acum în antecamera dorului meu de lectură se află patru cărţi/nopţi de dragoste ratate: eseurile lui Jorge Luis Borges, “Dicţionar chazar” de Milorad Pavic (se pronunţă Павич), „Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu şi “Împăratul muştelor” de William Golding, laureat Nobel 1983. Jos pălăria în faţa acestor nefericiţi pătaţi de cerneală: gînd, suflet, stil elegant ca o marchiză.          

Există, în principal, două moduri de comunicare între oameni: sau îţi spun minciuni şi îţi produc plăcere, sau îţi spun adevărul şi îţi produc durere. Vă spun sincer-sinceramente: pentru mine, a citi un articol gen Umberto Eco, Zahar Prilepin, Andrei Pleşu sau o carte bună e ca şi cum aş face sex pe divanul umblînd înnebunit prin casă.

O posibilă reţetă a succesului publicistico-literar ar fi cam următoarea: să-ţi placă, să crezi cu fiece moleculă în ceea ce scrii; să dispui de un decent suport financiar; să ai o femeie la care să te gîndeşti atunci cînd mîna îţi poartă tocul pe hîrtie. Important e să trăieşti mesajul celor făcute de tine la strung, la volanul unui camion, în faţa mesei de scris, în te voi iubi pînă la sfîrşitul patului ş. a. m. d.

Un proverb spaniol glăsuieşte: Bărbatul care are o femeie are toate femeile lumii; bărbatul care are toate femeile lumii nu are nici o femeie.

Evident, acea femeie trebuie să fie Ea, unica, frumoasă sufleteşte şi irepetabilă într-o lume de unicate. Desigur, aceasta nu întotdeauna va fi Venera, totuşi ceva veneric trebuie să aibă în ea.

Misterul dragostei poetizează, fertilizează şi mobilizează spiritul. De unde se arată că procreaţia potenţează creaţia: te vreau, Boţ de aur cu ochi, pentru a mă înţelege pe mine însumi (Eminescu uşor parafrazat).       

Bărbatul e, prin vocaţie, cuc, vînător analitic veşnic fără destui biştari în evazaţii săi iţari. Un fel de Грозный Бублик specializat îngust în escaladarea Muntelui vrăjit din Defileul de chilimbar de la subsuoara piciorului electocutant. A. S. Puşkin: Iar picioruşul Terpsihorei e cea mai dulce din minuni… Fiindcă a venit vorba, acelaşi, ah!, Aleksandr Sergheievici, fin cunoscător al psihologiei umane, localiza sufletul femeii în sex (vezi: Jurnal-ul marelui scriitor).

Bărbatul mai este şi un aprig colonizator, care cere pentru sine dreptul inalienabil asupra pămînturilor aflate: trupul muierii. Tierra! a urlat marinarul Rodrigo de Triana, la 12 octombrie 1492, şi a semnalat uscatul, iar navigatorii spanioli au debarcat pe micuţa insulă căreia amiralul Cristofor Columb avea să-i dea numele de San Salvador.   Pămînt, dulce pămînt, lemn moale, lemn sfînt!!! strigă ca un apucat bărbatul care coboară viforos din munţii reci ai aşteptării, ai pîndei sale însingurate pentru ceasul exploziei seminale atoatecreatoare. Şi bine face, negodeaiul, înseamnă că are instincte sănătoase: solaritatea masculină trebuie să străbată permanent bezna feminină! Aho, aho, copii şi fraţi, staţi aşa, nu vă şocaţi: acesta este un dat genetic. Tocmai de asta, în opinia mea, cea mai urîtă formă de perversiune sexuală este castitatea. “Ştiu: puritatea nu rodeşte,/Fecioarele nu nasc copii” (Ana Blandiana). Omului îi este dat/prescris să se înmulţească la infinit, Viaţa fiind singura formă de victorie asupra Morţii – maladia tuturor maladiilor. De care, într-un final, nu scapă nimeni: nici cei bolnavi, nici cei sănătoşi tun.

Că nu degeaba folclorul nostru vorbeşte răspicat, în deplină cunoştinţă de cauză: De n-ar fi flăcăi pi lumi,/Ai vide feti nebuni. Nu e întreg Sigmund Freud aici, concentrat la maximum? Ah, libidoul în toate geme…(Lucian Blaga), inclusiv în pietre. Căci totul – pe ape, în aer, pe uscat – e-un ritm şi-o veşnică nuntire.

Daţi-mi voie şi mie să fiu genial şi să strig ca Rodrigo de Triana: Nimic mai frumos pe pămînt decît o femeie îndrăgostită – iată V a l o a r e a! Restul este… televijăn, vipioţi, vipioate şi pîrţuri geostrategice de-ale lui Mihai Teotizîcovici Ghimpu, căruia i-ar trebui, probabil, o slujbă ceva mai liniştită, cum ar fi aceea de cioban la melci.

Hai la Rai, omule, hai, că de-aici pînă la rai cărăruşa-i tătî scai, iar de-aici pînă la mîndra cărăruşa-i ca oglinda!

Oameni buni şi trecători, s-ar putea ca raiul să fie acolo pe unde cad, ca nişte seminţe, tălpile mamelor noastre. Adoră pămîntul pe care îl calcă femeia – “teleguţă de mătase, cu roţile-nmuiate în oloi”. Căci mi se rupe-n paişpe de plăcere/Şi mi se umflă sufletul de sos,/Cînd pielea ta, prelinsă ca o miere/Din creştet pînă-n tălpi, ţi-o ling pios împreună cu dragul meu poet Emil Brumaru оt Fundurii Vechi (Glodeni).

A se vedea, în acest sens, o con dolcezza: romanul Anatomistul de Federico Adahazi (se pronunţă A-da-a-zi). Este născut în 1963 la Buenos Aires şi face parte din plutonul fruntaş al celui de “al doilea val” al boom-ului narativ hispanoamerican.

O carte controversată, acuzată de pornografie, în care este actualizată postmodern acea delicioasă vînă de inteligenţă şi senzualitate a literaturii renascentiste. Cerul, adică Paradisul, spune filozoful mistic şi omul de ştiinţă suedez Emmanuel Swedenborg (1688-1772), este plin de Inteligenţă şi Iubire – acolo e îngăduită întreaga senzualitate a lumii. Iar “A refuza desfătările şi plăcerile vieţii, tot păcat se numeşte” (Borges). Iubirea e divină, iubirea este originea noastră, căci din iubire ne-a zidit Dumnezeu şi din iubire curată se naşte orice fiinţă sănătoasă. Să ieşim din confuzia care se face între iubire şi poftă: Iubirea exclude pofta; în poftă te guşti pe tine, în iubire te dăruieşti celuilalt (Martin Buber), bărbatul şi femeia devenind astfel, prin căsătorie, un singur trup. Sexul fără sentiment este sport, un simplu galop de sănătate; e ca şi cum ai pune la ghiozdan o ciorbă din vînturi de cloşcă fără sare şi piper.

Anatomistul este, dacă vreţi, un roman-şcoală pentru unii scriitori postmodernişti din Moldova şi România, care cred că succesul literar şi comercial este direct proporţional cu kilogramele de falusuri şi vaginuri ce plutesc suveran prin pînzele lor pretins romaneşti. Visul meu umanitar este ca toţi cititorii de producţiuni posmoderniste să poarte cască şi mască antigaz (date de guvern pe gratis).

Am vaga impresie certă că inuman e numai ceea ce omul nu poate să facă… Dacă m-aş face oleacă nebun (dar aţi văzut scriitor bun care să nu fie un pic nebun?), aş da un posibil model de text “flotant”, “pornografic” la limita faultului:

Acest obiect, de care nu ne putem lipsi, are o lungime de vreo 15-20 de centimetri şi este foarte apreciat de ambele sexe. De obicei, se află suspendat undeva la îndemînă pentru a putea fi folosit oricînd vrem. La un capăt este prevăzut cu un orificiu, iar la celălalt are cîteva smocuri de păr. Atunci cînd este folosit, se introduce – uneori mai încet, alteori mai repede, de regulă cu acordul celui care îl are în mînă – într-o deschizătură umedă şi caldă. Folosirea lui este însoţită de mişcări ritmice ale corpului. Cînd se retrage, revenind la starea iniţială, lasă în urma lui o senzaţie plăcută de prospeţime şi voie bună, fiind gata în orice moment să o ia de la capăt de două sau chiar de trei ori pe zi.

 Dar iată cum acelaşi text cu uşoare adieri, inflexiuni “pornografice” poate fi “salvat” de umor: după ultima frază, adaugi un singur rînd: Ei, dar cine azi mai foloseşte periuţa de dinţi atît de des?

Băieţi, fără opt ore de bibliotecă pe zi nu aveţi ce căuta în literatură! – parcă ar vrea să ne sugereze prieteneşte Federico Adahazi. El escaladează/urcă pieptiş una dintre cele mai vechi obsesii masculine: plăcerea femeii. Personajul principal, Mateo Columb, un cunoscut chirurg veneţian atestat istoric, face o descoperire tulburătoare: spre deosebire de tizul său genovez, Cristofor Columb, el descoperă o altă “Americă” – tărîmul erosului feminin: Amor Veneris.

Doar o vorbă să-ţi mai (s)pun: Dacă sexul e fertilizat de cultură; dacă e surdinizat de umor, ironie şi autoironie, nu eşuează în pornografie. În toate trebuie să existe o decenţă, ca nu cumva să ne învinuiască urmaşii că am sugativizat/băut pînă şi uleiul din candela buricului advers. “Tot ce este peste măsură e boală” (Dostoevski).

Aş asemăna actul sexual cu vinul, poate pentru că vinul e un fluid (după unii fiinţă) aflat constant pe muchie de cuţit: la graniţa dintre virtute şi viciu, dintre frumuseţe şi urîţenie, dintre glorie şi mizerie; cînd sîngele testamentar al Domnului, cînd licoarea ce tulbură minţile şi ne coboară, uneori, (uneori destul de des), în subanimalitate. Să se remarce: animalul, orice ar face, rămîne mereu în starea de animalitate. El niciodată nu cade în subanimalitate, de aceea şi sexul oral sau cel între persoane de acelaşi gen îi este total străin. În schimb, omul deseori se prăbuşeşte în condiţia de subanimal.

Totul depinde de cultura, de atitudinea ta faţă de om, de tonul pe care îl adopţi în relaţia cu dînsul. Умей просить и все будешь иметь, ca să apelăm la o butadă engleză. Dacă aş fi psiholog, poate că aş scrie aşa: “Toate femeile sănătoase la cap şi la trup vor… Din păcate, există mulţi bărbaţi care nu ştiu să ceară”, magica formulă vietnameză Hai-fa-n-fîn! nemaiavînd azi nici o forţă de convingere. Bărbatul trebuie să are şi să semene/însămînţeze conştiincios locul de foc şi pierzanie, iar femeia e chemată să facă întruna copii, Eva însemnînd, în traducere ad-literam, Viaţă. Căci ce e ţara mea şi-a ta? E-o mamă ce de copiii ei e veşnic grea,/O mamă care naşte totdeauna. Pe lîngă ton, medicul emerit Diclofenac Paracetamolovici Codeină mai adaugă şi igiena, căci a săruta un bărbat sau o femeie care fumează e ca şi cum ai linge o scrumieră.

Simt că e timpul să înfierbîntăm puţin lucrurile… E-atîta bujavercă în jur de dorm cîinii pe ea!. Bărbaţii se gîndesc la sex, la „fantezia cu dînsa”, din zece în zece minute. Cel puţin, aşa susţin experţii. Pătuleşte toate cînepiştile întîlnite în cale, sodomizează pînă şi o gaură de şarpe! Că doar nu de flori de cuc se zice că Aprinzătorul de stele i-a dat omului două droguri/leacuri perfect naturale: sexul şi visul. “Eu zbor în somn” (Ana Blandiana). Visul şi sexul sînt miere peste dulceaţă de căpşune, dulceaţă de căpşune peste miere virginală.

Ceea ce este sigur, spun specialiştii, e că visul este nutrimentul imponderabil al sufletului. Somnul ne aduce tot ceea ce ni se refuză în stare de veghe. Visul este naveta spaţială perfectă. Prin vis, omul sfidează spaţiul şi timpul. Adormit la Chişinău, eu mă visez la Moscova sau la Washington, unde nu mă strămut printr-o incoloră cugetare ca în stare de veghe, ci unde mă simt şi mă văd eu întreg, ca şi cînd aş fi acolo trupeşte. Swedenborg şi Hasdeu (în Sic cogito) frazează larg, în figuri de vals victorios, pe marginea acestei irealităţi… reale.

A fi serios e bine. A fi foarte serios deja nu e serios (Călinescu). Dacă omul este mărginire în stare de veghe, în stare de somn şi de OrGazM (nu vă speriaţi: e vorba despre Organizaţia de Gazificare din Moldova), de unire a cerului (bărbatul) cu pămîntul (femeia), el este dezmărginire. “Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul, este fericirea pentru corpul nostru spiritual” (Mircea Cărtărescu). Asta se cunoaşte încă de la kilometrul unu al umanităţii, încă de pe cînd mîca noastră primordială umbla prin Paradis cu tabachera goală. Ca să mai descărcăm puţin atmosfera politică încordată din ţară, iute băgăm aici o stafidă-banc: Noapte-a pe la trei, Ion o fugăreşte pe Maria cu salteaua “Relaxa” prin casă. Maria: -- Ioane, vine… vine… vine! Ion: -- Cine vine, fa? Maria: -- Orgasmul, orgasmul vine, Ioane! Ion: -- Taci, fa, proasto! Cînd te but eu, nimeni nu intră în casa noastră!

Această hrană – visul şi sexul – îi dă omului tocmai ceea ce el caută febril în stare de trezie: căldura bucuriei. Iată de ce Ea, unica, судьбинушка, хлебосольная моя, bojedomka, родимое мое пятно (de pe creier) are gustul f e r i c i r i i.

Dar şi al m e d i c a m e n t u l u i! Orice doctor-doctor vă va spune: Un interes sănătos (subliniem: sănătos) pentru sex şi viaţa sexuală activă este cea mai bună formă de protecţie împotriva unui atac de cord. Cardiologii sînt de acord că trei dintre factorii majori de grăbire a atacurilor de inimă sînt lipsa sportului, greutatea excesivă şi tensiunea nervoasă. Sexul frecvent şi viguros controlează toate aceste primejdii. Interesul sexual continuu şi activitatea după 60 de ani sînt terapeutice – în toate sensurile.

Cînd e cineva prea bătrîn pentru sex? Aici ne dă o gură de ajutor celebrul doctor american David Reuben. Într-o zi, o fetiţă şi-a întrebat bunica: „Bunico, ai 85 de ani. Cînd nu le mai place oamenilor să facă sex?”. Bunica şi-a pus deoparte cartea şi ochelarii, a zîmbit şi a răspuns: „Nu ştiu, Jennie. Pentru un asemenea răspuns trebuie să întrebi pe cineva mai bătrîn decît mine!”.

Totuşi, ce e cu El Anatomista şi cu anatomia în general? Omul, spune Blaise Pascal, (Franţa veacului al XVII-lea), este cea mai miraculoasă şi, totodată, cea mai paradoxală fiinţă din lume: el nu poate înţelege ce este trupul, încă şi mai puţin poate pricepe ce este sufletul, şi aproape deloc nu poate înţelege în ce fel sufletul se află în comuniune cu trupul. Nici omul de azi nu-i deloc mai breaz: el nu-şi poate citi măcar harta anatomică a propriului său organism. Ian întrebaţi-l, de-o pildă, ce-i aia pirozis sau acces de flatulenţă? Pentru nimic în lume nu va deschide vreodată dicţionarul, чушь собачья.

Aşa se face că, în chiar inima veacului al XVI-lea, Mateo Columb dă la iveală, prin cercetări asidui, dulcele pămînt. Amor Veneris îşi intitulează el descoperirea. Care nu este altceva decît echivalentul unui organ anatomic – al eternului şi fascinantului, zglobiului şi poznaşului clitoris, clistoris (kleitoris în greacă, cel ce trebuiegîdilat, după unul din înţelesurile sale), pînă atunci ignorat cu trufie de orgoliosul antifeminist Occident european. Micuţul Napoleon – de dimensiunile unei gămălii, unui cap de cui de numai trei-patru milimetri lungime – al unui imens şi teribil cîmp de bătălie de numai cîţiva sentimetri pătraţi. Oricine ar fi acela care ar reuşi să facă pe Om să depăşească pedanta spaimă de cuvinte ar aduce mai mult bine decît rău în lume (Montaigne).        

Omul, acest microcosmos în macrocosmos şi acest macrocosmos în microcosmos, practic nu poate fi epuizat de nici o schemă, de nici un explorator, oricît de Columb ar fi acesta, fiindcă Nu e nimic în Dumnezeu care să nu se regăsească în om. Deci, cine are cunoştinţă de sine va cunoaşte toate lucrurile în sine (Agrippa).

Femeia – minune dureroasă, pată de sînge vorbitoare (Nichita Sergheievici Stănescu, aşa se prezenta “rusoiul” ista putred de talent); dumnezeiască rană congenitală mereu deschisă, în veci necicatrizată. Ea este sinonimul perfect al Vieţii, mama noastră, a tuturor. Femeia este, în definitiv, scara pe care Dumnezeu a coborît pe pămînt, Maria născîndu-l pe Dumnezeu-omul Iisus Hristos. Femeia nu este nici inferioară, nici superioară bărbatului: ea este întregitoarea lui. Creştinismul este singura dintre religiile lumii care rezervă femeii, în mod precis şi clar, toate drepturile egalităţii. Totuşi, există un dar aici, o mică diferenţă mare: bărbatul este făcut pentru Dumnezeu, femeia este făcută pentru bărbat.

Şi în Coran stă scris: Dumnezeu ni se arată cu cea mai frumoasă formă a sa – în om.

În toate religiile profetice (iudaism, creştinism, islam) Dumnezeu se îndreaptă spre om; îl solicită. Bineînţeles că ne desparte de Dumnezeu/Perfecţiune/Providenţă o prăpastie enormă – aşa cred creştinii. Sufiţii/sufiştii (membri ai unei secte ezoterice islamice; mistici şi ascetici; toţi marii poeţi persani au fost sufişti) însă cred că prăpastia poate fi trecută – de exemplu, prin frumuseţea unei femei.

Rai pămîntesc al mîngîerii, Toate sentimentele alese ale bărbatului pornesc din inima femeii, ni se confesează la ureche un proverb arab…

P. S.: După atîtea “chestii” calde, vine, în final, şi una, măcar una, rece. Pentru echilibru. Ca să nu ne pară viaţa prea uşoară. Totuşi, să nu uităm cuvintele Ecleziastului, care ne atenţionează că Mai amară decît moartea este femeia. Asta pentru că, probabil, Femeia îşi însuşeşte sufletul bărbatului (Biblia, Proverbele). Se ştie că Biblia, Dumnezeu în speţă, are ce are cu sufletul – valoarea supremă din Univers. Sufletul unui om cîntăreşte mai mult decît toţi munţii de aur de pe pămînt. El nu poate fi nici primejduit, nici, cu atît mai mult, pierdut, înstrăinat.

Afinul meu spiritual Kurt Wonnegut îmi şopteşte: Păziţi-vă de viaţă! căci viaţa asta e o boală, uneori transmisă şi pe cale sexuală. Ceea ce eu traduc, poate că neinspirat, astfel: Unul dintre cele mai frumoase lucruri de sub stele este starea de trezie. Dumnezeu a dat de toate pe pămînt ca să uzezi, ci nu să abuzezi!

Şi mai este aici un pericol legat de viaţă şi femeie: Muierea frumoasă şi zglobie nu e numai a ta (butadă auzită în 2000, la Hanovra, de la Spărgătorul atomic de inimi, de pe timpuri, Liubomir Iorga).

Virgula morală contează enorm în biografia unui om.

Человек есть тайна (…); я занимаюсь этой тайной, ибо хочу быть человеком (Fiodor Mihailovici Dostoevski).

Adevăr vorbim vouă la modul apropietnic: Mai grea decît orice seceă naturală este seceta morală (dintre fiecare dintre noi)..

Biblia spune că veacul omului este – plus, minus – de 70 de ani. Unii se dau cu capul de pereţii existenţei; mulţi dintre cei trecuţi de 50-60 de ani sînt vizitaţi tot mai des de o întrebare obsesivă, sîcîitoare şi chiar derutant-agresivă: “Ce las, ce rămîne în urma mea?” Aşa ne învaţă, de mii de ani, toate cărţile bune: Unicul lucru care contează după ce ţi-ai încheiat călătoria pe această Vale a plîngerii şi bucuriei, a triumfului şi căderii, numită în mod convenţional Viaţă, este acesta:

Ai fost în stare să iubeşti?

Care a fost calitatea iubirii tale?

Kanteneizînd uşor, nici un strop de dragoste adevărată, sinceră nu se pierde în zadar. Picătura de iubire dezinteresată umanizează, înnobilează Pămîntul şi Universul. Vă daţi seama în ce proiect minunat sîntem angajaţi cu toţii?

D(eutschland) M(ark)