C-TIN TĂNASE – UN CIOCOI DE PRESĂ

Mîrţoaga tuturor politicienilor pe post de lup moralist

Autor: Mihai CONŢIU

Meseria de ziarist autentic nu-ţi poate intra în sînge dacă te apuci de ea la 45-46 de ani, aşa cum a făcut C-tin Tănase. Cum nu orice profesor de limbă şi literatură poate fi scriitor, nici un profesoraş ajuns lingvist de „limbă moldovenească” nu poate devenii jurnalist şi scriitor peste noapte, adică de la vîrsta la care începi să-ţi schiţezi memoriile. Aici, la Chişinău mai ales, se poate orice, întrucît nici nu putem vorbi despre o jurnalistică serioasă, profesionistă, iar asta în pofida faptului că avem sute şi sute de absolvenţi de Jurnalistică.

Sigur, foarte mulţi dintre scriitorii cunoscuţi au scris şi articole pentru ziare, dar asta nu înseamnă că au fost şi gazetari. Limbajul ziaristului este diametral opus celui al prozatorului. Nu în fiecare deceniu sau secol se naşte un Ioan Slavici, un Mihai Eminescu sau Nae Ionescu, ca să mă restrîng doar la cîteva nume din spaţiul cultural românesc

Jurnalistica de aici a fost transformată într-o „afacere politică”, iar asta încă de la începuturile ei „democratice”. Acesta-i şi motivul pentru care a intrat în presă şi C-tin Tănase, iar Iurie Roşca poate că o ştie cel mai bine. Făcîndu-şi un „pomelnic aniversar” al ziarului „Timpul”, Tănase, care i-a fost consilier lui Mircea Snegur, spune că, prin 1997, „mai păstra o brumă de romantism şi idealism”. Îmi vine să rîd!

El spune: „Apariţia primului număr al TIMPULUI a declanşat un val isteric de bîrfe, insinuări şi calomnii”. Îmi aduc aminte, dar ştiu că unii vorbeau despre ADEVĂRATUL motiv pentru care Tănase a plecat de la Iurie Roşca, nu cel invocat de el, dar şi despre „cine i-a finanţat plecarea şi editarea noului ziar”. L-a cumpărat şi revopsit un oligarh foarte cunoscut prin Sudan.

Dincolo de toate aceste amănunte, care-l privesc exclusiv pe Tănase, existenţa încă a unei publicaţii în limba română nu poate să nu ne bucure. Condamnabilă şi imorală este tocmai „ura publicistică” cu care Tănase a dorit desfiinţarea ziarului nostru, care, la capitolul „gramatică” stă mai bine decît cel patronat de el. Indiferent de cameleonismul politico-publicistic prosper al lui Tănase, doresc viaţă lungă TIMPULUI pentru că oricum este necesar celor care-l citesc!

Capcanele în care cade permanent Tănase sunt inevitabile deoarece jurnalistica practicată de el este un fel de „afacere politică”. La nivelul său de „tristeţi provinciale”, Tănase îşi imaginează că şi cei pe care nu-i agreează au aceleaşi lacune morale, instincte impardonabile de ură, invidii profesionale sau infatuări ca şi el. Aşa o fi probabil prin „satul lui publicistic”, prin mediul social pe care-l frecventează, dar se înşeală amarnic în privinţa multora. Este de-a dreptul penibilă, dizgraţioasă ura şi infatuarea care-i răzbate din texte; nu se deosebeşte cu nimic de forumiştii agramaţi, violenţi şi tocmiţi să se manifeste.

Vorbind despre apariţia propriului ziar, auto-victimizîndu-se în „sfînta tradiţie” a unei generaţii profitoare de democraţie post sovietică, „lingvistul romantic şi idealist” Tănase, visător şi feciorelnic, scrie: „Bîrfele, insultele, insinuările şi calomniile nu au încetat nici astăzi – fel de fel de javre jegoase produc zilnic, în sudoarea frunţii, cantităţi industriale de zoi pe care mi le toarnă în cap pentru a mă decredibiliza şi a mă demola ca ziarist. Unele dintre aceste javre de presă...”

Păi mai este nevoie de altă decredibilizare exterioară?

Tot Tănase mai scrie: „Azi la TIMPUL a venit o nouă generaţie de ziarişti care se descurcă de minune.” Dar unde-i „generaţia” cu care a început acest ziar, care l-a urmat după plecarea de la „Flux”? Unde-i Gh. Budeanu, Nicolae Roibu şi toate celelalte ziariste care n-au mai putut respira aerul publicistic al „familiei Tănase”? Scriitorul Dumitru Crudu a fost înlăturat de feciorul lui Tănase, unul Silviu, doar pentru că a scris despre o păţanie de-a lui de la Consulatul României, căreia ambasadorul i-a dat şi o replică. S-o fi temut că dă rău în faţa Ambasadei României? Halal independenţă şi libertate de exprimare!

Acum iarăşi îmi aduc aminte vorbele regretatului Serafim Saka, care, iniţial, s-a autoiluzionat că poate colabora profesionist cu Tănase la ziarul lui!

Confuziile identitare nasc lozincarzi de duzină şi lipsiţi de profunzimi

În interiorul zile de 18 Septembrie, „moralistul” Tănase, aşa cum îi sunt metehnele, încearcă să-şi rătăcească iarăşi în dileme terminologice cititorii mai puţin deprinşi să zăbovească în colbul bibliotecilor. Printre altele, în articolul intitulat „Filat a încălecat mârţoaga antirusismului”, Tănase face o afirmaţie care-i trădează gravele carenţe intelectuale.

Vorbind despre „naţionalism”, acesta îi dă termenului următoarea definiţie tendenţioasă, primejdioasă şi ignorantă în contextul a ceea ce trebuie să anticipăm atunci cînd vorbim despre globalizare: „E ştiut, naţionalismul este ultimul refugiu al ticăloşilor.”

Personal, am citit destulă literatură în domeniu şi cunosc poziţiile conjuncturale luate de diferite personalităţi faţă de această ideologie, fie că este vorba despre Nicolae Titulescu, Tudor Arghezi sau Einstein. În accepţiunea lui C-tin Tănase, mari personalităţi ca Octavian Goga, Eminescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Iuliu Maniu şi mulţi, mulţi alţii au fost naţionalişti pentru că această ideologie a fost raiul unor ticăloşi ca ei. A nu se confunda tendenţios naţionalismul constructiv cu legionarismul sau nazismul!

Iată ce nota Mircea Eliade despre această ideologie: „Naţionalismul este – şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa la o lungă participare istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare sunt acte de trăire spirituală.”

Mult mai aproape de zilele noastre, respectabilul filolog George Pruteanu scria: „...După opinia mea, naţionalismul serios conceput nu este, hic et nunc (aici şi acum), doar absolut onorabil, ci şi necesar. Într-o lume care suportă, cu mai mari sau mai mici convulsii, consecinţele – nu întotdeauna fermecătoare – ale globalizării, naţionalismul aduce inexorabila contrapondere. Naţionalismul este factorul de echilibru dialectic al mondializării. Aşa cum într-o societate democratică, puterea e de neconceput fără opoziţie, în mod simetric, în lume, teza  globalizării impune antiteza  naţionalistă. În faţa valului de omogenizare, naţionalismul nu face decît să proclame dreptul fundamental la diferenţă specifică. Cu cît se vor spiritualiza mai mult graniţele, cu atît naţiunile vor resimţi nevoia de a se defini mai pronunţat...”

Naţionalism şi naţionalişti

În situaţia dată, este bizar că aproape toţi „românii-basarabeni” îşi fac un titlu de glorie din aceea că, chipurile, ar fi fost persecutaţi pe timpul URSS pentru că erau acuzaţi de „naţionalism românesc”. Oare şi asta o fi fost un „refugiu al ticăloşilor”? Tănase ştie ce ştie, numai că voind  să le dea un bobîrnac unora ca Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi şi alţi autodeclaraţi naţionalişti în acea vreme, intră într-o confuzie uriaşă pentru că atunci nu era vorba despre naţionalism, ci de invocarea unei terminologii nepusă efectiv în practică potrivit ideologiei.

Naţionalismul planetar a cunoscut mai multe feluri de manifestare şi nu vom insista asupra lor, manifestîndu-se inclusiv în domeniul artelor. De după formele de manifestare a unui naţionalism de tip romantic din secolul XIX, România a cunoscut două forme de naţionalism mai pregnante – cel interbelic şi cel din timpul lui Nicolae Ceauşescu, devenit ultranaţionalism, dar de tip comunist. Tot ultranaţionalism poate fi denumită şi ideologia legionarilor, iar asta pentru că erau antisemiţi şi adepţi ai nazismului.

Totuşi, în perioada interbelică, naţionalismului legionar i se contrapunea naţionalismul constructiv, promovat de marele politician ţărănist Iuliu Maniu. Noi, românii, şi nici moldovenii, nu am putut moşteni un naţionalism de tip legionar ferecat în doctrinele epocii interbelice, iar asta pentru că avea la bază un naţionalism absolut, excesiv şi imposibil de aplicat, acesta fiind şi motivul dispariţiei lor.

Ideologia naţionalistă este un concept de luptă pentru afirmarea unei naţiuni comune pentru un grup de oameni. La fel ca şi reputatul politician român interbelic, în zilele noastre, nu putem vorbi decît despre un naţionalism constructiv.

Da, naţionalismul constructiv este pentru afirmarea specificului naţional, aşa cum se întîmplă tuturor popoarelor lumii, dar are un conţinut social bine determinat: Nu-i împarte pe cei care profită de bunuri după naţionalităţi, în, de exemplu, români, moldoveni, ruşi sau ucraineni, dar nici nu-i discriminează sau tolerează din aceste considerente. Mai mult decît atît, în acest concept pot deveni trădători de ţară chiar liderii majoritari ai unui grup, care pot deveni intolerabili cu alt grup etnic conlocuitor, compromiţînd ideea de naţionalism constructiv. 

La urma urmei, Tănase se pune bine cu comuniştii şi fostele cadre sovietice

Exact ca pe vremea URSS, cînd Tănase a crescut, a fost educat şi îndoctrinat ireversibil în spiritul epocii, acum aduce acuze din poziţia foştilor comisari sovietici. În articolul „Filat a încălecat mârţoaga antirusismului”, invocînd drept pretext embargoul pus de ruşi vinului moldovenesc, Tănase, cruciţi-vă!, acuză de naţionalism şi anti-rusism pe Vlad Filat şi pe cei din presa pe care şi-o imaginează că ar controla-o.

Nesimţindu-ne cu musca pe căciulă, nu putem să nu ne întrebăm: S-o fi apucat iarăşi de băut? Era prea tare ţuica de la muntele lui Constantin Robu? Şi-o fi găsit sursă de finanţare de la vechile lui cunoştinţe?

Anti-rusul şi anti-comunistul Tănase a ajuns să-i pîrască de naţionalism şi anti-rusism la comunişti şi la pensionarii moldoveni din KGB tocmai pe cei mai echilibraţi politicieni în raporturile moldo-ruse! Dacă nu cumva îi finanţează ziarul, cred că domnul Vladimir Voronin rîde cu gura pînă la urechi de această ultimă neghiobie publicistică a lui Tănase! De fapt, în ambele situaţii, cred că oricum domnul Voronin rîde cu lacrimi de situaţia penibilă în care „s-a tolănit” Tănase!

Noi, cunoscîndu-l, nu ne mirăm prea mult, dar chiar că este de rîsul curcilor cînd citeşti că Tănase „este nedumerit şi chiar neliniştit de stările de spirit anti-ruse din sînul clasei politice, a elitelor de la conducere”! Credeam că le-am văzut şi auzit pe toate, dar m-am înşelat amarnic!

Vorbind despre această presupusă stare de spirit colectivă, Tănase spune că astfel de reacţii anti-ruseşti „nu-l miră la oamenii simpli”. Chestiunea stă cu totul şi cu totul altfel – moldoveanul n-a fost niciodată şi nu este nici acum naţionalist sau anti-rus! Naţionalismul şi anti-rusismul vulgar l-au promovat întotdeauna jurnalişti de teapa lui Tănase sau politicieni primitivi şi penibili de soiul lui Mihai Ghimpu sau nefericitul Dorin Chirtoacă. Surpriza mare constă în acea că esenţa articolului lui Tănase este profund anti-europeană şi solidară cu embargoul rusesc. Chiar şi integraţi în UE, moldovenii nu vor fi niciodată anti-ruşi. Îi leagă prea multe fire neştiute încă de această naţiune, dar naţionalişti n-au fost niciodată! Boul bătrîn nu poate fi învăţat la jug la fel cum nici mîrţoaga nu poate fi deprinsă cu „harnaşamentul democratic”. Noi înţelegem „că, ca” tată, Constantin Tănase îi pregăteşte terenul fiului său, Alexandru Tănase, ca să treacă în fruntea PD-ului. Dar pentru asta fecioraşul trebuie  curăţat de rapănul naţionalismului extremist, evident. Şi pentru asta să-i faci pe alţi politicieni antiruşi? Să învinuieşti presa că, reflectînd un anumit litigiu politic, poate crucial din punct de vedere istoric pentru ţară, dă dovadă de antirusism?  Alexandru Tănase, cel mult, e bun pentru partidul lui Ghimpu. S-ar putea să fie angajat şi la Ana Guţu şi Hadîrcă. Dar nu le va aduce nici un plus de imagine. Alexandru Tănase este un naţionalist antirus ca şi tatăl său. Şi la fel de prefăcut. Cred că în presa din R. Moldova o asemenea ticăloşie nu a mai existat.  C-tin Tănase a rămas ce a fost  - un uzurpator şi un ciocoi de presă!