BUSOLA AMERICANĂ: RĂZBOI SAU PACE?

Autor: Horia Blidaru

”Fără busola SUA, Europa ezită şi încheie în dezordine”. E vorba numai despre bursă, deocamdată. Provocările naţionalist-belicoase de-a lungul planetei şi riscurile ce decurg din stagnarea economiei globale supraîndatorate obligă SUA să-şi asume rolul ce le revine într-o lume unipolară: gestionarea celui mai grav risc de război mondial după 1945.

Titlul sub care un ziar belgian rezumă evoluţiile principalelor burse europene, după anunţarea ultimei statistici privind şomajul american, e elocvent pentru situaţia Uniunii Europene într-un sens mai larg. Despre care vorbeşte şi vizita Angelei Merkel la Casa Albă, în căutare de soluţii şi sprijin în faţa ameninţării tot mai fioroase a Rusiei. SUA, şubrezite de propriile dileme interne şi externe, sunt nevoite să răspundă provocărilor ce ameninţă ordinea mondială instaurată după prăbuşirea comunismului.

Ascensiunea Rusiei şi Chinei ameninţă lumea unipolară

Paşnic sau nu, un sfîrşit al hegemoniei americane ar însemna tranşarea lumii în sfere de influenţă.

Este ceea ce încearcă Rusia refuzînd să admită că soarta Ucrainei se poate decide în altă parte decît la Moscova. Este ceea ce încearcă, la rîndul ei, China, în disputele teritoriale cu Japonia, vizînd arhipelagul Senkaku, şi în complexele litigii cu celelalte ţări din Asia de Sud-Est, cum sunt cel privind insulele Spratley şi care opune China, Taiwan, Malaezia, Filipine şi Vietnam ori confruntarea sino-vietnameză pentru insulele Paracel, ca să nu mai vorbim de adversitatea dintre China şi Taiwan sau dintre cele două Corei.

După turneul din martie în Europa, Barack Obama şi-a vizitat, la sfîrşit de aprilie, timp de o săptămînă, patru din aliaţii vulnerabili în faţa ascensiunii chineze: Japonia, Coreea de Sud, Malaezia şi Filipine. În ultimii ani, resuscitarea unor discordii istorice privind marea teritorială din jurul sutelor de insuliţe nelocuite a fost alimentată de interesul pentru controlul rutelor maritime şi de competiţia privind imensele rezerve de hidrocarburi. Se estimează că jumătate din transportul mondial de petrol se desfăşoară prin Marea Chinei de Sud, iar fundul acesteia se consideră că ascunde resurse uriaşe de gaz şi petrol.

În Asia şi Europa, Statele Unite se confruntă cu aceeaşi provocare: menţinerea prezenţei strategice, inclusiv pentru respectarea angajamentelor faţă de aliaţii regionali, fără a ajunge la confruntare cu o putere nucleară imprevizibilă, ca Rusia, şi cu un partener comercial de talia şi ambiţia unei Chine. Beijingul e pe cale de a-şi îndeplini în acest an, mai repede cu cinci ani decît se prognoza, obiectivul de a deveni prima putere economică a lumii, detronînd SUA dintr-o poziţie deţinută din 1872 încoace, cînd americanii au preluat întîietatea britanicilor.

Recrudescenţa naţionalismului

Ofensiva celor două puteri răsăritene se produce în contextul unei tendinţe globale tot mai accentuate, atît politic, cît şi economic, de prăbuşire într-o spirală a răului asemănătoare acelora care au dus, acum 75 şi 100 de ani, la declanşarea celor două băi mondiale de sînge. Pe fondul crizei social-economice, naţionalismul a recîştigat vertiginos teren. În UE, forţele eurosceptice şi populist-naţionaliste sunt într-o ofensivă fără precedent după al doilea mare război şi se pregătesc de un triumf în alegerile pentru Parlamentul European mult mai grav decît îşi închipuie cei care minimalizează pericolele ce pot veni din treimea fotoliilor europarlamentare pe care le vor deţine adversarii proiectului continental.

Parlamentul European va fi o rampă de lansare a următorului atac naţionalist, mai grav, pentru preluarea sau, cel puţin, influenţarea conducerii unor state membre.

În cealaltă parte a lumii, Japonia şi Coreea de Sud au în fruntea lor un premier, respectiv un preşedinte al căror naţionalism a dus la escaladarea tensiunilor dintre cele două ţări, din cauza unor litigii istorice. India va avea, cel mai probabil, un premier naţionalist hindus, Narendra Modi profilîndu-se cîştigător al alegerilor parlamentare din această lună. Şi, deloc întîmplător, vizita lui Obama la Seul a fost precedată de ştergerea de către Rusia a 90% (11 miliarde dolari) din datoria Coreei de Nord.

Un compromis pentru pace: ”finlandizarea” Ucrainei

Nu întîmplător, Nouriel Roubini avertizează că, dacă ordinea globală actuală va sări în aer, detonarea se va produce în Asia, nu în Ucraina ori în Orientul Mijlociu. Nu întîmplător, Zbigniew Brzezinski includea, încă din ianuarie 2012, Ucraina în lista celor opt state cele mai vulnerabile în contextul declinului influenţei americane, alături de alte două ex-republici sovietice, Belarus şi Georgia, precum şi de Taiwan, Coreea de Sud, Israel, Afganistan şi Pakistan, toate ameninţate de ambiţiile celor trei puteri regionale: China, Rusia şi India.

Sunt evaluări de luat în considerare, aşa cum ar trebui să fie şi propunerea modelului finlandez pentru Ucraina, formulată de fostul consilier al preşedintelui Carter. O Ucraină neutră – în viziunea lui Brzezinski, aceasta urmînd să aibă relaţii economice extinse atît cu Rusia, cît şi cu UE, dar neaparţinînd niciunui bloc militar ori politic – ar calma temerile Rusiei privind extinderea NATO pînă la graniţele sale şi îngrijorarea ţărilor europene în faţa ofensivei Rusiei.

”It’s the economy, stupid!”

Încă e timp şi loc pentru soluţii negociate. Dar în spatele rictusului lui Putin, al şovăielilor Bruxelles-ului, al avertismentelor lui Obama şi al retoricii tot mai războinice din jurul Mării Chinei, ticăie nemilos cronometrul economiei mondiale.

Pentru a evita explozia socială din cauza crizei, statele au fost nevoite să se îndatoreze la un nivel fără precedent după al doilea război mondial.

În şase ani, datoria publică mondială a crescut cu 80%, ajungînd să reprezinte, în cazul primelor zece mari economii din lumea democratică, 117,4% din produsul intern brut. Jurnalistul economic francez Yves de Kerdrel, sub un titlu alarmant (”Aceşti somnambuli care ne guvernează”), evaluează lucid riscurile: Nu există datorie care nu se plăteşte, cu două excepţii – război sau inflaţie galopantă.
Iar inflaţia, ştim din istorie, poate dezlănţui tensiunile maselor în direcţia unor răsturnări politice ce pot conduce tot la conflict armat.

Nu e uşor să ţii o astfel de lume sub control. SUA şi-au cîştigat supremaţia globală după două războaie mondiale pornite în primul rînd de o Germanie mînată implacabil de obsesia imperialistă. Orbi ori somnambuli care să împingă lumea pe marginea prăpastiei se tot găsesc, după cum se vede. Dar o mare putere poate gestiona puterea mondială – fie să o păstreze, fie să accepte să o împartă – fără a mai supune omenirea ororilor unui război?