Dintr-o altă întîmplare fericită din activitatea mea profesională, actualmente mă ocup de unele acte pentru înregistrarea unui nou produs alimentar desert cu statut de IGP (identificare geografică protejată) numită de mine „bombonerca” moldovenească. Dar pentru a provoca salivarea mai mare în timpul cetitului despre „bombonercă”, încep povestea cum altă dată marele nostru povestitor Ion Creangă.

Cînd stau şi-mi amintesc cum la căsuţa mamei mele se fierbea povidlă din perje în ceaunul cu gura cît roata de căruţă şi fundul doar cît o tigaie, mă apucă bucuria mare pentru că am trăit aşa ceva. În ziua dată era mare forfoteală în ogradă: se spălau cel puţin o coşniţă mare de perje negre, li se scoateau sîmburele, se pornea focul, se mesteca cu lopăţica dintr-o scîndurică din lemn pînă însera. Şi c-am pe la urmă se turna miezul de nucă zdrobit de sucitor şi din nou se mesteca, mesteca pînă scădea, înegrea şi miezul devenea una cu povidla. Bună povidlă pînă la durere de burtă. Într-un an şi într-o zi de toamnă dedicate povidlei, parcă-l văd pe fratele meu mare, care mă necăjea la tot pasul, cum l-am lăsat fără să guste din povidlă. Tot îi spuneam – nu-i gata, nu se poate, mai aştepată. Am chitit momentul cînd nu era lîngă „povidlărie” şi am turnat toată povidla în găleţi şi borcane. Iar lui i-am spus cu plăcere aproape sadică: gata – nu-i de unde, nu a rămas nimic pentru tine. Bucuroasă că l-am rezolvat, dar el fără să se supere, s-a aşezat lîngă ceaunul încă nespălat, a luat un cuţit şi desprindea „brîul de povidlă” de pe marginea ceanului. Mînca cu aşa poftă şi plăcere, încît eu am crezut că vroia să-mi facă doar în ciudă.

Au trecut anii şi numai azi mi-am amintit de păţania din copilărie, fiindcă prima dată am gustat ceva de genul ce a mîncat cîndva fartele meu de pe ceaun: o felie semi-uscată din fructe şi bună pînă la durere de burtă. Aceasta se numeşte pistil. Caut în „prietenul” meu DEX-ul românesc şi găsesc cele necesare: povidlă şi pistil. Povidla provine din ucreaineană – povydlo, iar pistilul din turcă – pestil, şi înseamnă o „pastă consistentă de fructe, uscată în formă de foaie groasă”.

Doamne am zis, să trec prin viaţa asta şi să mănînc pînă în prezent atîta povidlă de tot felul, dar să nu gust pistilul? Ar însemna cumva o pedeapsă din partea ta Doamne? Ca pocăinţă întocmesc acest articol şi rog ziarul Moldova Suverană să-l ducă în casa tuturor care fac pînă în prezent povidlă la ceaun la curte.

Şi din nou stau şi mă gîndesc, pe cine să laud dintîi Doamne după Tine: pe turci, care au adus cîndva delicatesa pe meleaguri, dar a rămas uitată prin mai multe case? Sau pe curajoasa doamnă moldoveancă – Ludmila Castraveţ – care se zbate pentru a produce noua „bombonercă” moldovenească din fructele prea-lăudate din ţara noastră.

Laude merită, Doamne, toată lumea, dar în primul rînd femeia, care întotdeauna este mamă. Numai ea a putut gîndi mult şi bine cum să scape fructele din livada Domnului de la mucegai şi stricăciue şi să hrănească cu ele ograda de prunci. Fie le culegea gata uscate de pe pom. Fie le tăia hrinci şi le usuca pe pod la umbră sau pe prispă la soare. Fie le bagă la cuptor după pîine sau friptură şi din nou le usuca. Fie le punea în gura hornului şi le afuma. Fie le fierbea pentru povidlă. Dar nu s-au oprit aici şi aşa au ajuns la dezbrăcarea lor de pieliţă şi scoaterea sîmburilor sau seminţelor, făcăluite şi întinse pe tăvăli şi date la cuptor fierbinte. Este cea mai rentabilă tehnologie, fiindcă nu necesită putine, găleţi sau borcane pentru păstrare, decît saci şi alte vase fără mari pretenţii.

Turta/pireul din diverse fructe în funcţie de sezon, recoltele anului din mila ta Domnule şi hărnicia sătenilor: mere, gutui, pere, prune, corcoduşe, piersici, nectarine, caise, zarzăre, cireşe, vişine, căpşune, mure, răchiţele americane, scoruşe, afine, porumbele, agrişe, zmeură scoruşe, coacăză roşie şi neagră. Adică c-am tot ce creşte în livada şi ogorul moldoveanului poate fi transformat într-un produs delicios şi cel mai important – util sănătăţii.

Pireul răscopt, devine o foaie dulce de culoare ciocolatie, destinată fiecărui care şi nu vrea, fiindcă este atît de gustoasă, delicioasă, dar şi folositoare. După cum nu mă pot lăsa pînă acum de bomboane, iată că am găsit mie „saharina”, nepoţilor mei şi tuturor „dulcifililor”. Poate să stea talgerul plin pe masă alături de pîine şi să mestece cine vrea, cîte felii vrea, că după aceasta se îndulceşte gura şi cu viaţa dinpreună.

Felicitări dnei Ludmila Castraveţ – „inima şi motorul” pistilului din fructe, testat de institute şi înregistrat legal. Începeţi a căuta desertul moldovenesc „Pistil din fructe de Criuleni” şi sănătate din poftă bună tuturor.

Asea M. TIMUŞ, UASM