Asia Centrală, această regiune situată în inima imensei mase continentale cunoscută sub numele de Eurasia, a constituit de mult un important obiectiv geostrategic pentru superputeri sau puteri regionale. Datorită poziţiei sale geostrategice, Asia centrală are acces la cele mai importante rute comerciale eurasiatice şi deschidere către toate puterile regionale. Rusia continuă să domine politic şi militar regiunea Asiei Centrale, iar China îşi face simţită puterea în regiune prin intermediul Organizaţiei de cooperare de la Shanghai şi prin investiţiile sale in industria de petrol şi gaze. SUA, prin prezenţa sa militară în regiune, este de asemenea un actor important. Washingtonul însă nu are o relaţie atît de extinsă cu statele Asiei Centrale,aşa cum este cazul Rusiei şi Chinei.

Asia Centrală în perioada sovietică

După revoluţia bolşevică din 1917, Lenin a lansat un apel la solidaritate adresat tuturor muncitorilor musulmani din Rusia. Acest apel al bolşevicilor a fost ignorat de majoritatea populaţiei musulmane din Asia Centrală, care s-a alăturat forţelor loiale ţarului în lupta împotriva Armatei Roşii.

O parte din populaţia din statele Asiei Centrale s-a alăturat totuşi bolşevicilor împotriva vechiului asupritor ţarist. O directivă a Armatei Roşii din mai 1919, înrola 35000 soldaţi din Asia centrală. O parte dintre aceştia au dezertat cu arme în posesie şi s-au alăturat unei mişcări musulmane de rezistenţă cunoscută sub numele de Basmaci. Pînă în primăvara anului 1920, mişcarea Basmaci a cîştigat sprijinul populaţiei musulmane din Valea Fergana, un vechi bastion al Islamului conservator.

Tot în anul 1920, pe teritoriul actual al Uzbekistanului, apar două republici populare aservite Moscovei: Republica Populară Horezm şi Republica Populară Buhara. În aceiaşi perioadă este declarată şi Republica autonomă sovietică Kirghistan.

După ce au înfrînt trupele loiale ţarului,bolşevici au reuşit să taie ajutoarele externe,venite din Marea Britanie şi Turcia, de care beneficia mişcarea de rezistenţă Basmaci. Disensiunile interne şi foametea din perioada 1921-1922, au dus la dezintegrarea mişcării.

Conducerea bolşevică a reuşit să cîştige în final sprijinul populaţiei musulmane din Asia Centrală prin trimiterea de alimente în zonele afectate de foamete şi prin promisiunea de a realiza o reformă agrară în regiune. Propaganda bolşevică a depus efortul de a le arăta musulmanilor faptul că Moscova le respectă tradiţiile (musulmanilor li s-au returnat cărţi şi obiecte sacre confiscate de administraţia ţaristă, iar ziua de vineri a fost consacrată oficial ca zi de rugăciune în Asia Centrală). Ultimele elemente ale mişcării Basmaci s-au refugiat în Afganistan. Teritoriul ocupat de sovietici în Asia centrală a fost divizat iniţial în 1922,anul proclamării URSS, în 3 republici sovietice socialiste:RSS Kazahă, RSS Kirghiză şi RSS Uzbekă. RSS Turkmenă apare în 1925. Această întîrziere s-a datorat faptului că populaţia turkmenă a reprezentat un procent important în mişcarea anti-bolşevică din Asia Centrală. Împărţirea a fost una imperfectă şi nu a trasat nişte graniţe etnice precise între republicile sovietice din Asia Centrală. Pe 5 decembrie 1929, apare şi RSS Tadjikă, care iniţial a fost o republică autonomă inclusă în RSS Uzbekă. A urmat colectivizarea in agricultură, interzicerea curţilor de judecată Şaria şi reprimarea violentă a oricărei forme de rezistenţă locală. Stalin a pus în aplicare diferite metode de epurare etnică în regiunea Asiei Centrale, care să ducă la modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin creşterea prezenţei etnicilor ruşi. Ca exemplu se poate lua situaţia din RSS Kazahă, unde populaţia kazahă a scăzut cu 22% datorită foametei, violenţei şi a deportărilor forţate puse la punct de Stalin.

Chiar dacă republicile sovietice din Asia Centrală au cunoscut fenomenul de industrializare forţată, o mare parte din populaţia autohtonă şi-a păstrat în continuare stilul de viaţă nomad.

Actuala dinamică a relaţiilor Rusiei cu statele Asiei Centrale

După prăbuşirea URSS în 1991, Rusia a manifestat o politică externă ambivalentă faţă de fostele republici sovietice din Asia Centrală, ca rezultat al reconfigurării obiectivelor de politică externă de către preşedintele Elţîn.

O parte din diplomaţia rusă era de părere că o relaţie politică şi economică strînsă cu fostele republici sovietice din Asia Centrală ar constitui o povară pentru Rusia, avînd în vedere criza prin care trecea economia Rusiei. Cealaltă parte a diplomaţilor ruşi considera că regiunea Asiei Centrale trebuie păstrată ca un „teritoriu tampon ” între Rusia şi instabiitatea din Asia de Sud, unde militanţii islamici din Pakistan şi Afganistan ameninţau securitatea Caucazului de Sud şi de Nord.

Politica externă rusă faţă de Asia Centrală s-a schimbat radical la mijlocul anilor ’90, atunci cînd primul ministru rus, Evgheni Primakov a introdus termenul de eurasianism în abordarea pe care o are Rusia faţă de „străinătatea apropiată” (un alt termen introdus deasemenea de premierul Primakov). Prin eurasianism se înţelegea nevoia Rusiei de a-şi consolida prezenţa în Comunitatea Statelor Indepedente (CSI).

Obiectivul strategic al Kremlinului o dată cu preluarea puterii de către Putin, este de a deţine controlul asupra resurselor energetice şi a rutelor de transport din Marea Caspică. Ca urmare şi dinamica relaţiilor Rusie cu statele din Asia Centrală a fost schimbată. Planul pe termen lung al Administraţiei Putin menit să reafirme statutul de mare putere a Rusiei, este de a-şi consolida influenţa în regiunea Asiei Centrale.

 Pentru a-şi reconsolida influenţa în statele Asiei Centrale, Rusia a ales ca partener Iranul,un stat care cu toate că este localizat în Orientul Mijlociu, are o importantă influenţă culturală în statele din regiunea Asiei Centrale (în special în Tadjikistan şi Afganistan). Cooperarea Rusie cu Iranul are ca principal obiectiv limitarea influenţei SUA în regiunea Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale.

Ambele state sînt interesate în păstrarea status-quo-ului teritorial în regiunea Transcaucaziei şi a Asiei Centrale. Atît Rusia, cît şi Iranul au minorităţi etnice în zonă şi vor să le controleze eventualele tendinţe separatiste. Iranul s-a folosit de influenţa sa culturală pentru a pune capăt războiului civil din Tadjikistan (1992-1997). Atît Rusia cît şi Iranul au interesul comun de a menţine stabilitatea în regiunea Asiei Centrale şi de a limita influenţa culturală a Turciei în statele Asiei Centrale cu populaţiei de origine turcică.

Dacă în perioada sovietică, graniţele dintre republicile sovietice din Asia Centrală nu erau aşa de importante, prăbuşirea URSS le-a transformat într-un subiect de dispută. Un pas important în rezolvarea acestor diferende, a fost decizia Chinei de a încheia un acord de delimitare a graniţelor cu Kazahstanul, Tadjikistanul şi Kirghistanul (o graniţă de 3000 de km).

Nu s-a reuşit însă să se ajungă la un acord în ceea ce priveşte delimitarea graniţelor pe Marea Caspică, întîrziind astfel valorificarea importantelor resurse energetice din regiune.

Un alt aspect care provoacă îngrijorare în ceea ce priveşte statele Asiei Centrale sînt grupările de crimă organizată care au ajuns să prindă rădăcini solide în regiune. Este vorba în special de grupări care fac trafic de droguri provenite din Afganistan (cel mai mare producător de opiu din lume). Traficul de droguri afectează legitimitatea instituţiilor naţionale, conducînd la cazuri grave de infiltrări în cadrul instituţiilor statului, în special în Kirghistan şi Tadjikistan. Cartelurile de droguri au ajuns să fie o cauză a subdezvoltării economice şi sociale. Economiile statelor Asiei Centrale au pierdut între 20 şi 60 din produsul intern brut în perioada 1990-1996. O parte din economiile statelor din Asia Centrală,aşa cum este cazul Kazahstanului, au cunoscut pînă la debutul crizei financiare din 2007, rate semnificative de creştere economică.

Din rîndul statelor din Asia Centrală, Kazahstanul rămîne cel mai important partener al Rusiei, chiar dacă în paralel îşi extinde şi relaţiile cu SUA. Kazahstanul rămîne un partener strategic al Rusiei în comerţul cu petrol şi gaze. La acestea se adaugă şi colaborarea statului kazah în programul spaţial rus, avînd în vedere că centrul de lansare de la Baikonur este pe teritoriul Kazahstanului.

Relaţia Rusiei cu Kazahstanul este baza strategiei ruse în Asia Centrală, deoarece planul Kremlinului este să alimenteze în continuare competiţia strategică dintre Kazahstan şi Uzbekistan, pentru dominaţia subregională.

Rolul SUA din regiune

Imediat după destrămarea URSS în 1991, Asia centrală nu a fost o prioritate imediată pe agenda diplomaţiei americane.

Venirea la putere a Administraţiei Clinton marchează o creştere a interesului SUA pentru regiunea Asiei Centrale. Clinton a început să promoveze reforme economice şi politice după modelul liber pentru statele Asiei Centrale. Adevărata îngrijorare a Administraţiei Clinton era vidul de putere produs de prăbuşirea URSS. Grupările teroriste ale fundamentaliştilor islamici şi-au putut găsi în acest mediu politic nesigur, un loc propice de dezvoltare.

După destrămarea URSS, noile state apărute în Asia Centrală au început să fie conduse de regimuri politice autoritare acuzate de multe ori de nerespectarea drepturilor omului. Denuclearizarea fostelor republici sovietice, a fost un punct important al negocierilor diplomatice ruso-americane. Preluarea de către Rusia a armamentului nuclear din fostele republici sovietice, era un punct esenţial în asigurarea securităţii Asiei Centrale.

În timpul celui de al doilea mandat la Casa Albă, preşedinte Clinton a promovat ideea precum că valorificarea resurselor energetice din Marea Caspică va acţiona ca un catalizator pentru prosperitatea şi consolidarea independeţei economice şi politice a regiunii Asiei Centrale. Cu toate acestea dezvoltarea sectorului energetic în statele Asiei Centrale a fost una mult mai modestă decît se aştepta.

După atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, prezenţa americană în Asia Centrală s-a schimbat atît ca formă cît şi ca număr. SUA şi-a înfiinţat noi baze militare în Asia centrală, catalogată ca fiind o regiune de instabilitate în Strategia de Securitate Naţională elaborată în septembrie 2002. Lideri Asiei Centrale au acţionat pentru a facilita înfiinţarea bazelor militare americane. Aşa apare baza americană din Manas (Kirghistan) şi Hanabad (Uzbekistan). Această atitudine cooperantă a statelor Asiei Centrale faţă de SUA se explică prin faptul că acestea vor să-şi asigure o libertate de decizie în politica lor externă şi să ţină în acelaşi timp sub control apetitul hegemonic al Rusiei. O dată cu decizia SUA de a interveni în Afganistan, Asia Centrală a fost pusă în centrul politicii externe americane. Contrar aşteptărilor analiştilor, Putin a avut grijă să sprijine această mişcare americană. Chiar dacă împărtăşeşete temerile americane legate de reţelele teroriste din Afganistan şi Pakistan, Kremlinul urmăreşte ca această prezenţă militară a SUA să nu devină una permanentă.

În ceea ce priveşte lupta împotriva cartelurilor de droguri şi grupărilor teroriste din Asia Centrală, nici SUA şi nici Rusia nu au găsit o strategie coerentă.

Creşterea influenţei Chinei în Asia Centrală

Pe lîngă SUA şi Rusia, China îşi consolidează relaţiile economice cu Asia Centrală, locul pe unde trecea anticul ”Drum al Mătăsii”. Turkmenistanul este principalul partener al Chinei în regiunea Asiei Centrale. Chinezii sînt implicaţi în revitalizarea sectorului energetic din acest stat. Principala investiţie chineză în Turkmenistan, este în cîmpul de extracţie a gazelor naturale de la Yolotan-Osman (unul dintre cele mai mari din lume). Ambiţia Chinei, prin compania CNPC (varianta chinezească a Gazpromului) este să devină un actor important pe piaţa energetică a Asiei Centrale.

Avînd în vedere că avem 3 state puternice în zonă care se luptă pentru influenţă în Asia Centrală, putem concluziona că această regiune va fi cea mai importantă miză geostrategică a secolului XXI.

Alexandru DANILOV, Historia.ro