Cei care, dincolo de scrierile sale, au cunoscut-o şi personal pe venerabila doamnă Argentina Cupcea-Josu, ilustră traducătoare, critic literar, publicist şi profesor universitar, au avut marea şansă de a fi fermecaţi şi de omul generos, spiritual şi plin de har care este. Pentru cei mai mulţi care au cunoscut-o doar din scrierile şi traducerile sale, Argentina Cupcea-Josu a fost şi este o componentă de seamă a devenirii şi formării lor ca intelectuali.

Personal, am avut luminoasa şansă de a o cunoaşte pe Argentina Cupcea-Josu în urmă cu peste două decenii. M-am bucurat de graţia prieteniei domniei sale, de îndelungi „şuete literare” şi mondene şi de numeroase deschideri didactice de viaţă, ca să le spun şi aşa. Dincolo de valoarea sa ca om de litere, caracterizînd doar Omul Argentina Cupcea-Josu, pot spune că este întruchiparea superlativă a efervescenţei spiritului.

Rîndurile de faţă sînt prilejuite de aniversarea zilei de naştere a domniei sale, prilej de remember Argentina Cupcea-Josu. Provine dintr-o familie de intelectuali din satul Cupcui, judeţul Cahul, fiind născută în anul 1930 şi este sora celebrului actor şi regizor Valeriu Cupcea. Este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova, în 1953. De-a lungul timpului, activităţile didactice, literare, ştiinţifice şi civice ale Argentinei Cupcea-Josu au fost atît de prodigioase încît pot cuprinde aproape trei vieţi de om. Personal, îi privesc cu admiraţie, nu cu invidie, pe fiii ei care se pot mîndri cu o astfel de mamă devotată!

A slujit catedra universitară, la Institutul Pedagogic „I. Creangă” din Chişinău, ca profesoară de literatură română, sub a cărei „baghetă didactică” s-au instruit generaţii întregi de intelectuali sau politicieni, printre foştii săi studenţi numărîndu-se talentatul poet Anatol Ciocanu sau ex-preşedintele Petru Lucinschi. Despre virtuţile didactice ale Argentinei Cupcea-Josu mi-au stat mărturie admiraţia, respectul şi devotamentul pe care regretatul meu prieten Anatol Ciocanu i le-a nutrit constant.

Totodată, Argentina Cupcea-Josu a mai fost cercetător ştiinţific la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a RSSM, secretar responsabil la revista „Femeia Moldovei”, este membru al Consiliului Coordonator al Societăţii „Limba noastră cea română”, a fondat şi a condus Cenaclul „Un zîmbet pentru vîrsta a treia” (Biblioteca Publică „Onisifor Ghibu” din Chişinău) şi, fireşte, este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Argentina Cupcea-Josu este coautor şi coredactor al Enciclopediei „Chişinău”. A tradus atîţi autori din literatura universală încît probabil nici domnia sa nu şi-i mai aminteşte pe toţi. Amintim doar traducerea romanelor „Roşu şi negru” de Stendhal, „Bel-Ami” de Guy de Maupassant, „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas-fiul, „Ora vetrelor pustiite” de Jonas Avižius, nuvele de A. Cehov, M. Gorki, B. Nušić, M. Şolohov, M. Bulgakov, K. Paustovski, M. Twain, poeme de V. Maiakovski etc.

Este o prolifică autoare de eseuri, articole critice sau studii privind procesul literar contemporan, aici fiind demne de reţinut titluri cum ar fi „Conceperea şi realizarea chipului artistic”, „Evoluţia caracterului”, „Talentul scriitorului şi măiestria literară” etc. De asemenea, Argentina Cupcea-Josu, mai este coautor de manuale, prefaţator al mai multor cărţi, dar şi autor redutabil de studii analitice despre măiestria traducerilor literare din Nekrasov, Maiakovski, Şolohov, Ilf şi Petrov, despre măiestria traducătorilor Igor Creţu şi Alexandru Cosmescu.

Ca o încununare a prodigioasei sale activităţi, în anul 1994, Argentinei Cupcea-Josu i s-a conferit titlul de Maestru al Literaturii din R. Moldova, în 1996 i-a fost decernată Medalia „Mihai Eminescu”, iar în 2010 a fost decorată cu Ordinul "Gloria Muncii".

Alăturat, la ceasul aniversar al Argentinei Cupcea-Josu, vom reproduce un articol scris de domnia sa în 2010, intitulat „O viaţă dăruită teatrului şi un cîntec de lebădă”, rînduri de duioasă amintire despre fratele său, marele actor şi regizor Valeriu Cupcea, dar nu numai. O parte din titlul articolului acesta ne relevă o stranie coincidenţă, căci pare a fi „cîntecul de lebădă” al preocupărilor pentru scris ale Argentinei Cupcea-Josu – după scrierea acestui articol, nu a mai scris nimic şi s-a retras şi din viaţa publică, iar asta şi din raţiuni ce ţin de supremaţia sau întîietatea luptei cu poverile unor ani îndelungaţi şi extrem de solicitanţi!

La ceas aniversar, închinăm un pahar de şampanie în cinstea Marei Doamne a Cuvîntului – Argentina Cupcea-Josu! (Mihai CONŢIU)

O viaţă dăruită teatrului şi un cîntec de lebădă

Dacă e să pornesc de la izvoare, fratele Valeriu şi eu am avut marele noroc să ne petrecem copilăria şi adolescenţa într-un mediu familial şi social foarte favorabil. Deşi tata era inginer-agronom, iar mama profesoară de ştiinţe naturale (ambii licenţiaţi ai Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi), ei au fost, totodată, firi artistice, ce ne-au legănat copilăria cu un duet instrumental: mama cînta la pian, acompaniată de tata la vioară, „Serenadele” lui Schubert, „Lacul lebedelor” al lui Ceaikovski, „Nocturnele” lui Shopin... Şi tot de la părinţi am prins amîndoi drag de romanţă şi de cîntecul popular.

Îmi mai aduc aminte şi de lecturile serale în familie, dirijate şi interpretate de tata care se străduia să ne înveţe pe noi, copiii, cum să trăim emotiv viaţa lui El-Zorab al lui Coşbuc sau pe cea a şotiosului Ionică Creangă din „Amintiri”... Iar dacă e să mai adăugăm la toate acestea şi cartea serioasă ce se făcea pe atunci, după cum bine se ştie, în liceele româneşti, este explicabilă atracţia noastră încă din copilărie spre literatură, muzică, teatru...

Şi a mai avut fratele Valeriu un mare noroc: studiile de actorie, iar mai apoi şi de regie în prestigioasa şcoală de teatru de la Leningrad şi Moscova.

Venind acasă în vacanţă, după primul an de studii la Leningrad, întîmplarea a făcut ca Valeriu să cunoască o codană cu ochi albaştri ce l-au vrăjit pentru toată viaţa: Ala Bulat venise de la Bălţi să susţină admiterea la Universitate. S-au împrietenit, au corespondat toţi anii de studenţie, pentru ca mai apoi, după facultate, să-şi întemeieze o familie şi să crească împreună doi feciori: Ion şi Alexandru.

Ala-Emanuela a fost al treilea mare noroc al fratelui Valeriu. Se înţelegeau din jumătăţi de cuvînt, din priviri... gîndeau la fel, simţeau la fel...

Evident, a fost de o covîrşitoare importanţă educaţia primită de ambii în familii de intelectuali, însă rolul decisiv l-a jucat şi faptul că erau apropiaţi în profesie, Valeriu dăruindu-se cu totală uitarea de sine teatrului, iar Ala traducînd piese şi pentru scenele teatrelor din republică, dar şi pentru teatrul la microfon, într-un răstimp de mai bine de două decenii, în calitatea ei de redactor la secţia literară a radioului naţional.

Viaţa lui Valeriu ca om de teatru a fost înseninată de bucuria reuşitelor, dar şi plină de spini dureroşi, presăraţi cu generozitate de inerentele meschinării mărunte din teatru, dar mai ales - de vigilenţii ideologi comunişti ce trimiteau adesea asupra lui Valeriu Cupcea săgeţi pline de venin. Un singur exemplu revelator: pre darea oficialităţilor (aşa era pe atunci macazul) a spectacolului „Eminescu” după piesa lui Mircea Ştefănescu a avut loc de patru ori! Iar cea a spectacolului „Unde eşti, Campanela?” după piesa lui Alexei Marinat - de trei ori, spectacolul fiind apoi criticat ani în şir la conferinţe de partid şi la întruniri ale intelectualităţii...

Salvarea lui Valeriu era în liniştea casei, unde veneau prietenii de suflet – actori, regizori, scriitori, dar şi în interminabilele noastre „discuţii în trei” („un muşchetar şi două muşchetărese”, cum glumea el) vara – în răcoarea boschetului „la o cafea şi-o narghilea”, iama – în mica lor bucătărie sau la mine în verandă...

Cînd a aflat de la medici că îl pierde (cancer pulmonar galopant), Ala s-a programat în faţa lui Dumnezeu, stăruind în ideea că fără Valeriu viaţa ei nu mai are nici un rost.

Disperată şi eu, zadarnic căutam să o conving, că are fecori şi nepoţei, deci are pentru cine trăi. Nu-şi putea ogoi durerea pierderii lui Valeriu. Şi cerurile s-au milostivit, strîngînd-o de pe faţa pămîntului la doar 22 de zile de la plecarea lui fără întoarcere...

După cum se ştie, lebedele trăiesc cît li-i hărăzit, în pereche, în aceeaşi pereche, dîndu-ne nouă, oamenilor, un sublim exemplu de fidelitate: cînd o lebădă moare, cealaltă, neputîndu-i suporta lipsa, se ridică sus-sus în înalturile cerului şi vine glonţ la pămînt, vine, ţipîndu-şi disperat, înainte de a se zdrobi, cîntecul său de lebădă...

Plecarea Alei imediat după Valeriu mă duce întotdeauna cu gîndul la o pereche de oameni-lebede, ce s-au mistuit împreună spre alte orizonturi, spre alte lumi, necunoscute nouă pămîntenilor.

Iată de ce, în amintirile mele pline de o lumină cu totul aparte, îi văd alături, aripă lîngă aripă, vîslind în înalturi azurii...

Argentina CUPCEA-JOSU
Iulie 2010

Argentina Cupcea-Josu cu fratele Valeriu Cupcea

Argentina Cupcea-Josu cu Mara Marinat

La Societatea „Limba noastră cea română”