AMBROZIA: „LICOAREA ZEILOR” ORI „COLBUL DRACULUI”?

Duminica trecută din nou am prezentat un interviu la un post TV despre o plantă, atît de urîtă în ultima vreme de oamenii din jurul meu cît și toată țara, încît m-am gîndit în mintea mea? Dacă presa văzută și auzită se interesează atît de mult de această buruiană, atunci și presa scrisă ar fi motivată să înscrie în cronologia ei despre ambrozie. Și așa m-am aranjat la masa de scris și cu drag poftim povestea ei prin intermediului ziarului Moldova Suverană.

Pentru început și cu fiecare ocazie zic așa: prin urechea lui Ștefan cel Mare a trecut cuvîntul ambrozie, dar cu siguranță sub altă semnificație, și nicicum ca buruiană din livezi, pîrloage și margini de ogoare. Ori de cînd poveștile au devenit realitate, adică păsările din fier zboară dintr-o țară-n alta, iar mai nou de pe un continent pe altul, s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple. Cu trili- și miliarde de semințele de ambrozie amară, acră și iute, au trecut de pe un continent pe altul pe la mijlocul sec. XIX, încît în ultima sută de ani multă lume „tam-ni-sam” vara mucărește și tușește, strănută și lăcrimează. Asta fără a ne mai băga cu diagnoza înlăuntrul trunchiurilor noastre.

Mai departe urmează detaliile conform titlului: de cînd, de unde și cum a ajuns ambrozia în Moldova, dar nu înainte de a începe cu povestea frumoasă despre buruiană. Ambrozie, grecii și latinii cei străvechi, au zis bucatelor celor aromate și băuturilor celor minunate, care după credința lor „dă omului viață mai lungă sau chiar veșnică”. Wow ce bine sună în ureche, dar ce trece rău acum prin minte, nas și burtă.

Renumitul Linne, inspirat probabil din legendă, o și numit un gen de plante după părerea lui științifică – Ambrozia. Doar că azi legenda o murit și în toată lumea și pe tot globul pămîntesc are statut de buruiană, ba și mai și: de carantină. Adică se confirmă proverbul omenesc și la plante că: a fost cea dintîi, dar ajuns cea din urmă!

Ambrozia, ca buruiană, este o catastrofă pentru agricultură: are rădăcină puternică și tufă mare, adică are „pompă” de-a suge ce găsește în sol și aer. În jurul ei plantele agricole de cultură se transformă în buruieni ca ea: mici și fără recolte bune. Pentru a crește o frunză de ambrozie, ea folosește apă de două ori mai multă decît alte plante, grîul spre exemplu. Cu rădăcina ei mare și stufoasă, trage din sol elemente minerale pentru nutriția ei cu o „lăcomie” nemaiîntîlnită. Cel mai mult suferă de ambrozie culturile „pitice în talie”: cerealele, leguminoasele, hrișca, cele tehnice, în special floarea-soarelui. Din aceste culturi nu țin minte ambrozia, dar din porumb și sfecla furajeră – cu frunze mari „în poale”, toamna la adunare, efectiv ne sugruma, iar cînd sudoarea se făcăluia cu sămînța ei, te apuca și strechea. Așa că plugarii au toată dreptatea să o țină sub control și erbicideze insistent. Nu știu ce să zic de animalele erbivore, care de bună voie sau de nevoi, pășunează ambrozia, după care laptele este amar și puturos.

Ce înseamnă ambrozia pentru sănătatea plantelor am aflat, dar să trecem la cîteva detalii și despre sănătatea oamenilor. Ambrozia stă în capul plantelor care produce polen cu nemiluita și pe timp de secetă încarcă nările atît de mult încît poate înăduși omul în tot sensul. Polenul este ca făina de grîu de calitate superioară. Prăjit de soare ca făina în tigaie pentru tocană, este plimbat nu numai de vînt, dar și de aerul plutitor în arșița chindiilor. Această masă prăfoasă invizibilă și fără careva arome dulci sau amare de avertizare, se oprește în organele respiratorii ale cetățeanului mic, mare și cu chica albă, ca praful pe sticlă și ecrane. Apoi se tocănește cu lichidele fiziologice din corp și încep a forma gogoloașe, după care: nasul se înfundă și mucărește, ochii murdăresc și lăcrămează, gîtul umflă și zgîrie, vocea se rupe, somnul se taie de nervi, banii se cheltuiesc pe leacuri, medicii nu știu ce să mai facă, concediile se termină, șefii burduhoși nu înțeleg și c-am atît.

Polinoza, o numesc medicii umani de la originea bolii: din polen. Eu a-și numi-o pe limba noastră plugărească „pelin-nasul”, fiindcă ambrozia este știută mai de toată lumea că un fel de pelin și atacă, în primul rînd, nasul. Cei de făcut ca să nu ne atace „pelin-nasul”. Zic eu nimic pentru cei sănătoși „tun”, fiindcă cîteva strănuturi în plus dis-de-dimineață, chiar place multora și mie tot. Dar cei cu „apele trupului mai tulburi” să se țină de sfatul doctorilor – ca să nu fie prea tîrziu, vorba tot a lor. Doctorul poate citi pe analizele făcute și spune ce să mîncați și ce nu, ce tratamente să urmați și în ce țară să emigrați pe timp de vară. La alegerea țării, dau și eu un sfat, să vă orientați spre cele nordice, fiindcă plouă des, soarele nu prăjește și polenul de ambrozie se face ca făina de porumb și gîdilă în nări. Adică dă de știre fiecăruia ca să sufle-n șervețelul umed și apoi să-l arunce-n coș și nu sub banchetă.

În lectura despre ambrozie mă distrează politicile multor țări: ordine ministeriale pentru a distruge ambrozia de pe fiecare cărare. Primii sînt germanii! Nemții „scarmănă” Berlinul, doar că ei au uitat că țara lor este invadată nu numai de ambrozie, dar și de tot felul de neamuri ale pămîntului atît de străine în disciplina și responsabilitatea nemțească. Succesul nemților din 1863, cînd au înregistrat prima dată ambrozia în Europa, nu se va mai repeta în veci, nici la ei, nici în altă țară. De fapt nemții au și adus-o din America de Nord – patria ambroziei, în țara lor, adică în Europa. La început li s-a reușit combaterea prin toate metodele (aceleași pînă în prezent), dar ulterior ambrozia a fost scăpată de sub control ca multe alte semințe de plante, spori de boli și ouă de insecte. Dar ministerele ca „părinții”, au grijă de țară, doar că din istoria multor organisme care au pătruns în Europa – întoarcere nu au mai avut sau dispariție nu au înregistrat.

La urmă zic tare! Să ne învățăm a conviețui și cu ambrozia, poreclită atît de tare: „colbul dracului”, ca și cu multe alte specii polinoze. Să recunoaștem că ambrozia a fost creată de Dumnezeu sau Natură, respectiv nu ne luăm la luptă, că succes nu v-om avea, decît temporar or local, apoi totul se va repeta. În acest context, propun să vedem și partea bună a ambroziei, spre exemplu că ocupă toate terenurile „dezgropate”, cu trebuință bună și fără ea. Ce ar fi să vedem locuri săpate, gropi negre și căscate, bolovani împietriți, cărări chelite și tot așa. Ambrozia, însă, ocupă cel mai „pîngărit” colț de drum, cale ferată, construcție abandonată, grădină nesăpată și tot așa. Vîntul sămînța ei în sol o trăsnește, ploaia o încolțește, soarele o crește, vara o înflorește, toamna din nou sămînță rodește și în ansamblu totul este verde, frumos, vesel și cîmpul, parcă, mai mănos.

În concluzie, rămîne de aflat cel mai important: cum să ne întărim corpul prin „crezul meu dintotdeauna” – imunitatea. Aici, fiecărui cititor cu multă sănătate, închei povestea ambroziei toată.

Asea M. TIMUŞ

UASM, 4.IX.2018

Socialmai mult
23.09.18 - 13:59
21.09.18 - 18:35
21.09.18 - 18:31
21.09.18 - 15:43
21.09.18 - 14:12
21.09.18 - 14:09
21.09.18 - 14:07
21.09.18 - 12:48
20.09.18 - 16:33
20.09.18 - 16:28
20.09.18 - 14:20
20.09.18 - 14:19
20.09.18 - 11:58
20.09.18 - 11:51
19.09.18 - 18:57
19.09.18 - 18:52
19.09.18 - 16:58
19.09.18 - 16:50
19.09.18 - 15:43
19.09.18 - 14:30