Andrei Ilarionov a fost în perioada 2000 – 2005 consilierul lui Vladimir Putin pentru politici economice. Deşi mai puţin cunoscut în exterior ca fostul prim ministru Mihail Kasianov (2000-2004) sau ca Boris Nemţov (vicepremier în perioada 1997-1998) el este totuşi unul dintre membrii importanţi ai aşa numitului grup liberal care a deţinut poziţii importante de putere în timpul primului mandat al lui Putin dar a sfîrşit prin a deveni parte a unei foarte vocale opoziţii faţă de liderul de la Kremlin.

E suficient să menţionăm faptul că Ilarionov (care a avut un rol esenţial în formularea politicilor economice de la acea vreme, între care introducerea taxei unice de 16 procente şi constituirea unui fond de stabilizare financiară alimentat din veniturile provenind din petrol şi gaze naturale) a fost reprezentantul personal al preşedintelui Federaţiei Ruse în grupul G8. În ianuarie 2005 a demisionat din toate poziţiile oficiale declarînd că “Rusia a devenit astăzi o altă ţară, nu mai este una liberă şi democratică ci o ţară condusă de o elită autoritară”. Prin urmare el era în poziţia de a şti destul de bine cum arătau cu adevărat lucrurile în culisele puterii de la Moscova.

Iată de ce nu se poate trece prea uşor peste o declaraţie publică recentă făcută de Ilarionov în timpul unei conferinţe care a avut loc la Palanga, în Lituania, citată şi în mass media românească. Principala dezvăluire e aceea că Rusia se pregăteşte de un conflict major cu Occidentul de mai bine de zece ani. Inclusiv în ceea ce priveşte planurile de anexare a Crimeei şi de intervenţie în estul Ucrainei. Din punctul de vedere al lui Vladimir Putin Rusia trebuie să-şi ia revanşa după “înfrîngerea” suferită la încheierea războiului rece. Această dezvăluire infirmă un leitmotiv utilizat frecvent de “avocaţii” din Occident ai agresiunii ruseşti din Ucraina care nu prididesc să explice că tot ceea ce face Moscova nu este decît o reacţie legitimă în faţa provocărilor permanente ale europenilor şi americanilor.

Aşa a fost nevoit Occidentul, spre suprinderea sa, să trebuiască să caute soluţii de reacţie faţă de aşa numitul “război hibrid” dus de Kremlin care, se vede acum, fusese minuţios pregătit cu mult timp în urmă. Acesta presupune înlocuirea acţiunilor militare tradiţionale, la vedere, cu un întreg ansamblu de acţiuni neconvenţionale, de la utilizarea unor trupe speciale “mascate”, fără însemne, pînă la exercitarea unor presiuni economice, o virulentă ofensivă propagandistică în interior şi exterior, infiltrarea unor canale mediatice din străinătate, atacuri cibernetice, utilizarea corporaţiilor ruseşti ca vectori de influenţă în diferite state.

Trei sînt beneficiile acestuit tip de demers: 1. poate fi totuşi negat oficial, ceea ce Rusia face constant, în ciuda tuturor evidenţelor; 2. rămîne în general sub pragul în care oprobiul opiniei publice internaţionale ar atinge cote critice; 3. exploatează abil în propriul folos chiar pîrghiile pe care le oferă democraţia liberală precum libertatea de expresie, libertatea presei, deschiderea pieţelor şi libera concurenţă. De exemplu şi pentru Rusia dar şi pentru China marile corporaţii, fie ele de stat sau private, sînt în mod clar în acelaşi timp şi vectori de infuenţă ai regimului oriunde acţionează în străinătate. Un lucru pe care occidentalii l-au descoperit destul de tîrziu şi în faţa căruia rămîn oricum în continuare vulnerabili şi pe care şi România îl ignoră cu multă seninătate.

Ceea ce spune Andrei Ilarionov nu ar trebui de fapt să surprindă, chiar dacă detaliile de culise sînt evident interesante. În ultima decadă propaganda anti-occidentală din Rusia dar şi cea din străinătate (mai ales prin intermediul canalului TV de ştiri Russia Today) s-a intensificat constant în timp ce, cu puţine excepţii, mai toate vocile critice din interior au fost înăbuşite. În acest timp Moscova a făcut tot ce i-a stat în putinţă, şi în mare a şi reuşit, să blocheze mai toate proiectele de diminuare a dependenţei Europei faţă de livrările de gaz rusesc. Nabuco, principalul concurent South Stream, a fost practic scos din circuit iar cu ajutorul consistent al fostului cancelar german Gerhard Schroder a fost realizat un gazoduct prin Marea Baltică care ocoleşte Polonia şi Ucraina. Însă pînă la criza ucrainiană, în ciuda precedentului din Georgia din 2008, nici europenii şi nici americanii nu au luat în mod real în serios toate aceste evoluţii.

Fostul consilier al lui Putin mai face încă o observaţie importantă. Practic Moscova a “legalizat agresiunea externă”, prin prevederi concrete existente în legislaţia naţională referitoare la aşa numita “lume rusă”, despre care preşedintele rus a vorbit explicit pe 27 iulie în cursul unei manifestări care marca aniversarea creştinării popoarelor slave. Interesant este şi faptul că tot el dezvăluie că Vladimir Putin împarte lumea occidentală în trei mari tabere: 1. Occidentul anglo-saxon (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada); 2. ţările din “prima linie”, respectiv Polonia, România şi ţările baltice; 3. un spaţiu al Europei continentale (în principal Germania, Franţa, Italia) care, speră Kremlinul, ar putea rămîne neutre sau chiar balansa de partea sa. În aceste condiţii Moscova îşi propune drept obiectiv strategic decuplarea “frontului anglo-saxon” de “ţările din prima linie” de unde şi declraţia lui Ilarionov, citată şi de mass media autohtonă, că nimeni nu ar trebui să doarmă liniştit nici la Vilnius, nici la Riga sau Tallin, dar nici la Bucureşti.

Însă la o primă privire, cel puţin o parte din calculele Moscovei s-au dovedit eronate. În ciuda unor evidente opoziţii interne (precum Ungaria, Bulgaria sau Cipru) Uniunea Europeană a impus pînă la urmă o serie de măsuri punitive împotriva Rusiei, cu efecte deloc neglijabile. Agresiunea din Crimea nu doar a întărit coeziunea NATO şi a dat unei organizaţii care trecea în mod evident printr-o criză de identitate un nou sens al misiunii sale în Europa dar a şi reconsolidat parteneriatul transatlantic destul de fracturat în ultima vreme de cazul Snowden şi de retorica anti-americană tradiţională cultivată cu precădere de cercurile de stînga, acum şi de cele de extremă dreaptă, de pe vechiul continent.

Apoi, deşi controlează prin interpuşi o porţiune în estul Ucrainei, mai ales în zona Donetsk, Rusia a provocat o resentimente masive în interiorul celei mai mari părţi a populaţiei chiar şi acolo unde se bucura în trecut de multă simpatie. De pildă televiziunile de la Moscova s-au inflamat în ultimele săptămîni împotriva unei populare cîntăreţe ucrainene, Anastasia Pryhodko, care a decis, în semn de sprijin, să cînte pentru soldaţii guvernului de la Kiev antrenaţi în lupte împotriva “rebelilor” din est. Anastasia, al cărei tată este etnic rus, reprezentase în 2009 Rusia la concursul Eurovision cu o melodie pe care o interpretase în rusă şi ucraineană. Acum a declarat că nu va mai concerta niciodată în marea ţară vecină: “Nu pot să cînt pentru ocupanţi, ar fi trădarea supremă”. Dar probleme sînt şi în interior.

Cu tot controlul draconic împotriva scurgerii de informaţii, ruşii au început să afle despre soldaţii ucişi în conflictul din Ucraina în condiţiile în care poziţia oficială a Kremlinului, aceea că e vorba de militari aflaţi în concediu care au decis să lupte “voluntar” acolo, devine tot mai greu de susţinut. Şi elanul patriotic s-a mai domolit cumva în urma sancţiunilor. Un sondaj de opinie recent releva că ruşii deşi sînt dispuşi într-o proporţie relativ consistentă să renunţe la brînzeturile franţuzeşti sau la vinurile italiene dar nu prea vor să renunţe şi la maşinile germane sau la excursiile prin Europa. Iar Maria Şarapova, port drapelul Federaţiei Rusiei la Olimpiada de la Londra, a refuzat public să renunţe la statutul de rezident american (locuieşte în Florida) şi să-şi mute toate conturile bancare în ţara de origine aşa cum îi cereau autorităţile de la Moscova

În fine, deloc neglijabil este impactul economic. Rusia a intrat în recesiune, rubla s-a devalorizat masiv (este moneda cu cea mai mare cădere din lume după pesosul argentinian) şi, doar pînă acum, cel puţin $100 miliarde au ieşit din ţară de la aplicarea sancţiunilor. Europa Occidentală pare să ia mult mai în serios ideea de a-şi reduce dependenţa faţă de livrările Gazprom. Sigur că asta nu se va întîmpla peste noapte iar ruşii au semnat între timp un acord major, de circa $400 miliarde, pentru livrări de gaze naturale către China. Însă acesta din urmă va începe să opereze efectiv cel mai devreme în 2019 iar pînă atunci Gazprom trebuie să investească în jur de $50 miliarde pentru a construi gazoductul către China.

Pînă una alta corporaţia rusă, confruntată cu imposibilitatea de a mai obţine finanţări bancare din Vest, a fost nevoită să solicite un împrumut de stat de $55 miliarde. Şi, foarte îngrijorător pentru ruşi, probabil şi în urma unor mişcări de culise ale americanilor, preţul barilului de petrol a căzut sub $100, undeva în zona $93 – 95. Or, sub $90 dolari pe baril Rusia începe să fie afectată semnificativ în plan economic, mai ales în ceea ce priveşte încasările la bugetul de stat (contribuţia sectorului energetic la bugetul de stat este 50 procente) pe care se bazează nu doar mulţimea de proiecte geostrategice megalomane ale Kremlinului ci şi capacitatea acestuia de a asigura pacea internă prin subvenţii interne masive, cum ar fi cele aferente preţului plătit de către populaţie pentru energie.

Cu toate acestea, în ciuda avertismentele analiştilor Kremlinul pare că trăieşte într-o realitate economică paralelă. Aflăm permanent despre tot felul de proiecte gigantice, de regulă militare (zeci de noi avioane de luptă şi nave de război, extinderea unor baze militare, deschiderea sau redeschiderea altora, un exemplu fiind cea din Cuba) sau despre varii cadouri financiare pe care Putin le face unor state fie pentru a le atrage în Uniunea Euroasiatică, precum Belarus sau Armenia, fie pentru a le cumpăra simpatia politică (Argentina, Cuba, Ungaria).

E poate semnificativ să facem observaţia că în timp ce o mulţime de state s-au luptat sau se bat pentru a intra în Uniunea Europeană ruşii trebuie să obţină aderarea altora la Uniunea Euroasiatică, fie oferindu-le mari sume de bani, fie ameninţîndu-i cu sancţiuni economice drastice (cazul Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei). Şi să nu uităm Crimeea, unde se apreciază că Moscova trebuie să vină cu un influx financiar de minimum $20 miliarde. Una peste alta Vladimir Putin nu pare să ţină cont de lecţiile războiului rece în care o Uniune Sovietică semnificativ mai puternică şi mai influentă ca Rusia de astăzi, care este în fond o economie de dimensiuni medii, comparabilă cu aceea a Italiei, a clacat economic atunci cînd ambiţiile i-au depăşit cu mult resursele.

Ceea ce nu înseamnă însă deloc că trebuie să subestimăm pe termen scurt şi mediu capacitatea Moscovei de a provoca destabilizări semnificative mai ales în zona statelor de primă linie. Cert este că ruşii vor să menţină presiunea, mai ales în zona ţărilor baltice, la cote ridicate. Un exemplu e arestarea a unui ofiţer estonian la graniţa dintre cele două ţări. Un altul sînt declaraţiile făcute recent de Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, într-un interviu acordat Bloomberg TV: “sînt mulţi polonezi, lituanieni, europeni care luptă în Ucraina de partea guvernului de la Kiev”.

Acest gen de fumigene aruncate în spaţiul public fără nici un fel de dovezi combinate cu o propagandă agresivă permanentă sînt menite pe de o parte să provoace iar pe de alta să inoculeze atitudini defetiste în principal în ţările baltice dar şi în ţări ca România. Nu e foarte clar în ce măsură comportamentul Moscovei e dictat exclusiv de către Vladimir Putin. Sînt destule indicii că există o competiţie între o linie naţionalistă mai aventuristă şi una ceva mai prudentă. Pericolul este ca prima tabără să creadă că pînă la urmă Occidentul nu va risca o confruntare majoră cu Rusia de dragul Lituaniei, Letoniei sau Estoniei aşa că riscurile unei agresiuni directe asupra acestora, pretexte se pot inventa oricînd, în ciuda apartenenţei lor la NATO ar fi minimale.

Problema securităţii globale, şi implicit riscurile legate de posibilul comportament al Rusiei în regiunea care ne priveşte direct, devine şi mai complicată dacă luăm în calcul şi China. Tensiunile dintre Beijing şi Japonia,Vietnam, Filipine din estul îndepărtat, în combinaţie cu criza ucraineană, cu anexarea Crimeei care agită Europa, ar putea încuraja cercurile naţionaliste din ambele puteri să ia în calcul şi alte pariuri riscante în regiunile lor. Mai ales că, la fel cum Kremlinul este extrem de preocupat de posibilitatea difuziei prin Ucraina a unui tip de societate şi a unui tip de militantism civic care i-ar eroda masiv baza de putere (de unde şi iniţiativa organizării unor “brigăzi anti-Maidan” în interiorul Federaţiei Ruse), şi la Beijing sînt privite cu îngrijorare masivele proteste în curs din Hong Kong.

Autorităţile chineze (care au acuzat şi ele, ce surpriză!, că acestea ar fi fost orchestrate de către americani şi britanici) au făcut, ca de obicei, tot ceea ce este posibil pentru a bloca posibilitatea ca informaţii, fotografii sau imagini video să ajungă în restul Chinei. Oricum, ca regulă generală, toate reţelele sociale internaţionale Facebook, Twitter, Instagram sînt blocate. La fel şi YouTube. Ce să mai vorbim de canalele de televiziune occidentale precum CNN sau BBC difuzate înhoteluri! Cei care au fost în China ştiu că oricînd se difuzează lucruri care deranjează autorităţile ecranele devin brusc negre.

Din această perspectivă este interesant de văzut care este perspectiva chineză asupra confruntării geopolitice cu Occidentul, în principal cu americanii. China fiind ţara cu care România, prin intermediul lui Mircea Duşa, ministrul Apărării, tocmai s-a arătat gata să “intensifice cooperarea militară”! Cum poate intra în astfel de aranjamente România, membru NATO şi partener strategic al Americii, cu o ţară care şi-a asumat explicit confruntare geopolitică cu Statele Unite, principalul nostru pilon de securitate nu ridică doar mari semne de întrebare ci ar trebui să fie şi un serios motiv de preocupare. Tonul confruntaţional al Beijingului faţă de America s-a înăsprit puternic în ultima vreme, mai ales după venirea la putere a lui Xi Jinping, pe care mulţi în consideră a fi cel mai puternic lider chinez de la Mao încoace. O situaţie descrisă sugestiv de coperta de deschidere din The Economist care titrează: “Xi who must be obeyed”. E foarte posibil ca Xi, ca şi Vladimir Putin, să vadă în cultivarea retoricii naţionaliste o soluţie pentru a abate atenţia de la eventualele demersuri civice critice care ar putea eroda autoritatea Partidului Comunist.

Proteste precum cele din Hong Kong riscă să pună în discuţie un aranjament politic prin care Partidul Comunist Chinez renunţă tacit la cea mai mare parte a constrîngerilor ideologice impuse populaţiei (considerate tabu în trecut), acceptă mai toate ingredientele societăţii de consum, inclusiv posibilitatea de a acumula capital şi proprietăţi, cu condiţia de a nu se pune în nici un fel în discuţie autoritatea actualei elite politice. Idei precum alegeri libere sau o justiţie independentă sînt din acest punct de vedere total inacceptabile. De pildă, zecile de canale ale televiziunii de stat din China la nivel naţional şi regional au o marjă de manevră destul de largă în ceea ce priveşte producţia programelor de divertisment, documentarelor, serialelor TV (mai ales cele istorice sînt chiar exportate cu succes în exterior) dar toate programele de ştiri sînt controlate strict şi sînt distribuite dintr-un centru unic aflat la Beijing.

Altfel, articolele sau programele de televiziune care abordează chestiuni delicate din punct de vedere politic sînt atent supervizate de oficialităţi. Aşa că deşi linia oficială în ceea ce priveşte Statele Unite sau alte puteri occidentale se menţine în general în limite critice rezonabile frustrările, resentimentele şi ambiţiile Chinei sînt transmise de o manieră semioficială prin canalele media de stat care sînt, toate, ferm controlate de către Partidul Comunist.

Din acest punct de vedere e relevant un articol apărut în această vară într-un ziar din Shanghai (“Weweipo”) cu titlul sugestiv şi deloc liniştitor: “Cele şase războaie pe care China va trebui să le poarte în următorii 50 de ani”. Astfel, anexarea definitivă a Taiwanului este programată undeva în intervalul 2020-2025 iar ea va fi repede urmată, între 2025 şi 2030, de preluarea controlului tuturor insulelor din arealul maritim al Asiei de Sud Est, tranşînd astfel definitiv, prin forţă dacă este nevoie, disputele Beijingului cu Vietnamul, Filipine şi Malaiezia.

Al treilea pas presupune, între 2035 şi 2040, preluarea controlului asupra Tibetului de Sud, o regiune pe care şi-o dispută cu India. Articolul recomandă chiar o “strategie” în privinţa Indiei, respectiv “incitarea dezintegrării acesteia în cîteva ţări mai mici, ceea ce ar duce la eliminarea principalului competitor regional al Chinei”.

În perioada 2040 – 2045 se are în vedere preluarea controlului asupra insulelor din Marea Chinei de Est, aflate acum sub jurisdicţie japoneză. Ceea ce înseamnă aproape sigur un război nu doar cu Japonia ci şi cu Statele Unite, pe care şi alţi analişti chinezi îl consideră inevitabil. În fine ultimele două etape, între 2045 şi 2060, presupun anexarea “Mongoliei Exterioare” şi recuperarea teritoriile pierdute în trecut în favoarea Rusiei. Din acest punct de vedere se notează că “deşi în prezent relaţiile cu Rusia sînt bune China nu a abandonat niciodată ideea de a recupera teritoriile pierdute atunci cînd se va ivi momentul prielnic”.

Avem de a face cu un întreg proiect bazat pe asumarea deschisă a confruntărilor, cu vecinii dar şi cu Statele Unite, pe care China presupune că le va cîştiga în toate cazurile. Ceea ce pune evident între paranteze toate aranjamentele geopolitice postbelice. De altfel mulţi analişti chinezi subliniază tot mai des ideea că Beijingul nu va accepta în nici un caz actuala ordine mondială instituţionalizată sub baghetă americană chiar dacă ar avea doar de cîştigat, mai ales în plan economic. Mulţi vor spune că nu trebuie să dai mare importanţă unui astfel de articol. Însă, e vorba totuşi de un ziar de stat care apare într-un regim autoritar, aşa că acest gen de idei nu sînt vehiculate chiar aşa, din întîmplare.

Dar dincolo de asta, chiar dacă tuşele sînt foarte posibil destul de mult îngroşate, există în mod evident la Beijing o stare de spirit dominată de un naţionalism zgomotos alimentat de resentimente intense şi de dorinţa revanşă.

De aceea trebuie să ne aşteptăm ca, în viitor, China acţionînd în comun cu Rusia, cel puţin pentru o bucată de vreme, să fie la originea unei lungi perioade de instabilitate geopolitică în care confruntarea nu doar cu America, ci şi cu Occidentul, în ansamblu, va deveni în mod previzibil tot mai accentuată. În aceste condiţii discuţia privind un partenariat strategic cu China, la pachet cu unul cu Statele Unite, de care a vorbit în cîteva rînduri premierul român Victor Ponta, nu este doar o probă crasă de neseriozitate şi de duplicitate ci şi o imposibilitate de facto. Asta dacă nu ne propunem să schimbăm la un moment dat tabăra aliaţilor.

Alexandru LĂZĂRESCU,
Contributors.ro