„AM SIMTIT CA MOR IN CONFORT, CU BARBAT BUN ALATURI”

Am cunoscut eu o pereche, nişte rude ale unor prieteni. Un el şi o ea, depăşiţi de hotarul a 30 de ani. Tineri, simpatici, ea mai sfătoasă, mai comunicativă, el mai retras, dar per ansamblu făceau impresia unui cuplu fericit şi reuşit. Au şi o fetiţă, pentru care chiar au luptat mult şi au depus eforturi enorme ca aceasta să apară pe lume. Am înţeles că ea avea nişte probleme de sănătate şi au fost cutreierate şi vînturate clinici notorii, cu reputaţie vastă în domeniu, ca pînă la urmă, dat fiind ultimele tehnologii şi metode inovative, să aducă pe lume o fetiţă sănătoasă, frumuşică şi bine dezvoltată.

Deci, o pereche care am înţeles că se iubesc din clasa a 7-a. El primul pentru ea, şi invers. Romeo şi Julietta în variantă modernă, adică mai fericită decît cea medievală. Totodată, şi cu setul necesar de încercări şi cumpene care s-ar părea că le-a sudat căsnicia pe la încheieturi, făcînd-o puternică, de nezdruncinat, în stare să ţină la toate vînturile vieţii chiar şi cele mai puternice.

Mare însă a fost mirarea tuturor, care-i vedeau pe la evenimentele organizate de prietenii comuni, cînd despre cei doi s-a aflat că s-au despărţit. Fără scandal, fără ceartă mare şi gîlceavă, fără bătăi sau Doamne fereşte! alte acte de violenţă. El spune că într-o zi, practic după cină – adică au mîncat, au vorbit despre cele de peste zi, ea a spălat vesela şi în timp ce-şi beau ceaiul, iar micuţa era ocupată la colţul cu jucării, ea îi aduce la cunoştinţă că nu mai poate, nu mai vrea şi nici n-are de gînd să încerce măcar să vrea sau să poată să trăiască cu el în continuare. El afirmă că mai nu a murit atunci: de ce, cum, din care cauză, ce-a făcut de a supărat-o şi e supărare oare? „N-am avut o dată un scandal din celea cum aud că se întîmplă la alţii – cu ochii vineţi şi coaste rupte. Mi-a părut întotdeauna că ne înţelegem foarte bine. Sîntem în relaţii perfecte cu părinţii din ambele părţi, cu rudele, naşii, prietenii, le iubesc pînă la ieşire din minţi pe ambele – şi pe fiică, şi pe ea! Ce să fac, cum să trăiesc acum, iar ea nu vrea să explice nimic...”, strîngea din umeri sărmanul bărbat, cu greu ascunzîndu-şi lacrimile furişe.

Ea, la rîndu-i, n-a stat să lămurească prea multe: a zis că ea îşi asumă toată răspunderea pentru acest divorţ, ea acceptă să fie vidma nerecunoscătoare, iar el să rămînă eroul cel bun din piesă, să împarte cum o fi ce au agonisit împreună, că n-are nici o pretenţie la nimeni şi pentru nimic. Şi cu acestea fiind spuse, a închiriat o gazdă, şi-a luat fata şi timp de cîteva zile s-a mutat deoparte. După care, niciodată, nici pentru o clipă nu s-a împotrivit şi nu a creat piedici ca fiica să se întîlnească cu tatăl, dimpotrivă, cu tot dragul şi explicaţiile cele mai lustruite pentru copil care nu înţelegea de ce tati stă separat. Toată drăgălăşenia însă se spulbera într-o clipă numai cum el încerca s-o atingă, în speranţa că poate, ştii cum se mai întîmplă, de la o vorbă, mîngîiere, un sărut şi tot ce urmează poate se clatină acest aisberg, trece ceasul rău şi vor trăi ca mai înainte. Nimic. Dar Nimic! Parcă-i dădea cu foc şi tot atunci punea capăt vizitei.

Este de prisos să spun cum s-au înregimentat neamurile de diferit grad de rudenie să dreagă busuiocul în această casă. Asta la moldoveni tot e un sport naţional – ne place nouă să ne băgăm nasul oriunde, mai ales acolo unde n-am avea nici o treabă sau interes. Cum şi era de aşteptat, majoritatea au găsit-o vinovată pe ea. Sărmana numai cîte n-a avut de auzit, numai cîte sfaturi şi recomandări n-au fost turnate în capul ei, deseori amestecate şi cu zoi, şi cu insulte, şi cu tot ce este obişnuit în aşa cazuri. Acum lucrurile s-au mai calmat. El a plecat din ţară, ea creşte fata şi a ieşit la serviciu. N-are alt bărbat, n-are pe nimeni de fapt, cum sorcoveau toţi „binevoitorii” atunci cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat: „Ea, precis, trebuie să fi găsit pe altu’, dar las-că a vedea cum e, că aista era bun şi cuminte, n-o bătea, n-o schimba, ea este o rea şi-l caută pe dracu’!”

Nu demult m-am întîlnit cu ea. E aceeaşi ca altădată, repezită, iute, vorbăreaţă, zîmbitoare, mi-a părut numai că ochii îi sclipesc altfel, mai viu nu ştiu cum. Şi pentru că am văzut că discuţia s-a lipit am îndrăznit s-o întreb ce-a fost totuşi un an în urmă? Răspunsul chiar merită să-l reproduc aici: „A fost ceea ce trebuia să fac demult. Dar mereu mi-a fost frică, ruşine – de gura lumii, de părinţi, de naşi, mi-era milă de fată... Pînă într-o zi mi-am dat seama că mor. Mor cu zile, în confort, cu bărbat bun alături, cu toate celea ce fac astăzi o familie bună şi potrivită. El e grijuliu, cuminte, ordonat, poate chiar mai mult ca mine, dar n-am mai putut. Da, am avut o dragoste frumoasă, dar poate deatîta că a fost prima şi ultima şi în genere n-am avut cu ce compara. Da, am trecut prin multe cu naşterea fetei, dar înseamnă oare asta că trebuie să trăiesc cu un om care zi de zi îmi devenea tot mai greoi şi mai insuportabil? Numai pentru că ne întîlnim din clasa a 7-a?! Mai înainte eram sigură că nimeni nu pleacă aşa, pur şi simplu, din familie, trebuie să fie o pricină serioasă, de regulă - altcineva. Acum ştiu precis că e mare greşală. Omul poate pleca în nicăieri, în gol, fără adresă, numai să plece”.

Lilia GRUBÎI

 

Socialmai mult
20.01.18 - 17:21
19.01.18 - 19:30
19.01.18 - 18:26
19.01.18 - 18:25
19.01.18 - 17:10
19.01.18 - 15:21
19.01.18 - 13:52
19.01.18 - 12:39
19.01.18 - 12:11
18.01.18 - 16:19
18.01.18 - 16:13
18.01.18 - 15:00
18.01.18 - 14:09
18.01.18 - 14:05
18.01.18 - 11:27
18.01.18 - 11:26
17.01.18 - 19:05
17.01.18 - 19:04
17.01.18 - 17:01
17.01.18 - 14:47