ALEKSANDR DUGHIN: POLITOLOGIA PARALELA A LUI JEAN PARVULESCO

(Postfaţă la cartea „Putin şi Imperiul Eurasiatic”, Sankt Petersburg, „Amfora”, 2006)

 

Parvulesco ca gen

Cartea cunoscutului scriitor francez Jean Parvulesco „Vladimir Putin şi Imperiul Eurasiatic” nu se încadrează în genurile literare obişnuite. Ca, de altfel, şi însuşi Parvulesco, cel care a fost şi rămîne l’auteur inclassable1 - autor pe care este imposibil să-l atribuim unei categorii strict determinate. Este vorba și despre o publicistică geopolitică, și conspirologie, și istorie alternativă, și literatură documentară, și cugetări religioase. Într-un cuvînt, Parvulesco este un gen în sine.

În unul dintre romanele sale, el caracterizează eroul principal în felul următor: „un peu la serie noir, un peu meditation transcendentale”2, adică „semi-gangster – semi-mistic”. Această formulă poate servi drept autoportret pentru însuşi autorul; el însumează concomitent anumite trăsături ale spionului, ale metafizicianului şi artistului. Iar unde se încheie o ipostază şi începe cealaltă, este absolut incert.

Jean Parvulesco este un filosof-tradiţionalist, care l-a cunoscut personal pe unul dintre fondatorii acestui curent, „baronul negru” Julius Evola. Parvulesco a fost în relaţii strînse atît cu Raymond Abellio, cît şi cu Dominique de Roux. În aceste cercuri avangardist-tradiționaliste Parvulesco este o autoritate indiscutabilă.

În acelaşi timp, viaţa lui s-a derulat într-un contact strîns cu politica, cu intrigile serviciilor secrete europene, cu operaţiuni speciale şi misiuni periculoase.

Şi în sfîrşit, în mediul artistic el este cunoscut ca scriitor, poet şi secretar literar al lui Ezra Pound.

Tradiţionalismul presupune profunzime şi seriozitate metafizică. Lumea serviciilor secrete ţine de discreţie şi competenţă în situaţii delicate, de cele mai multe ori ascunse de ochii unui observator simplu. Iar arta oferă un spaţiu deschis pentru fantezie şi ficţiune. Punînd laolaltă toate acestea şi condimentîndu-le cu un stil uimitor, irepetabil, căpătăm un cocktail puternic – la limita unui cocktail Molotov – numele căruia este Jean Parvulesco.

Aleksandr Dughin 2.jpg

 

Putin şi dublura lui

Această carte a lui Parvulesco este prima care apare în limba rusă, ea fiind dedicată preşedintelui Putin. Dar atenţie! Care anume Putin? Ce are în comun Preşedintele în exerciţiu al Rusiei, care se autodefineşte în mod public doar drept un „manager în fruntea unui stat aflat în perioada de tranziţie”, şi figura profetică a deşteptării marelui continent, purtătorul unei misiuni apocaliptice unice, descrise în această carte?

Răspunsul este simplu: există nu doar un singur Putin, ci doi. Cel puţin doi, însă e foarte posibil să fie mai mulţi… Pe lîngă personalitatea istorică, care lasă prea puţin loc pentru o exegeză metafizică, mai există şi dublura metafizică a acesteia. Acesta e un alt Putin, sosia lui metafizică, apărută pe muchia subţire dintre „serie noir” şi „meditation transcendantale”. Acest Putin-2 a apărut din ziare, din vedenii, din studiile scrupuloase ale profeţiilor apocaliptice, dintr-o istoriosofie imperială extravagantă, din interpretarea îndrăzneaţă a proceselor geopolitice şi nu în ultimul rînd din intuiţia de creaţie. Iar acest Putin-2 este ziditorul Marelui Imperiu Eurasiatic al sfîrşitului, prevestitorul geopolitic al „Parusiei”3, apărătorul tainicului Katehon, care este prezentat în lucrare ca un dat transparent, ca un absolut ontologic, ca o evidenţă vizionară.

Întreaga istorie politică este pentru Parvulesco o expunere a luptei dintre existenţă şi non-existenţă. Existenţa e reprezentată de tradiţie, imperiu, religie, ierarhie, sacralitate. Împotriva acestor forţe ale existenţei luptă forţele non-existenţei – entropia, desacralizarea, care sînt întruchipate în democraţia liberală, ideologia „drepturilor omului” şi purtătorii corectitudinii politice. Existenţa este simbolizată de către Uscat, iar non-existenţa – de către Mare. Existenţa este încarnată în Eurasia, Rusia, blocul continental Paris-Berlin-Moscova-Delhi-Tokyo, în timp ce inexistenţa este întruchipată de Oceanul Atlantic, Marea Britanie şi SUA, NATO. Anume între aceste două poluri se întinde întreaga pînză a istoriei.

De altfel, această viziune nu e o invenţie a lui Jean Parvulesco, ci expunerea clasică a geopoliticii, în formula stabilită de către părinţii-fondatori ai acestei discipline: Halford Mackinder, Karl Haushoffer, Nicholas John Spykman. Parvulesco doar conferă acestor motive geopolitice un suflu nou, îmbinîndu-le cu informaţii de presă, cu descifrarea luptei secrete a serviciilor speciale în adîncurile sistemului sovietic (KGB contra GRU), cu interpretarea unor întrevederi şi convenţii diplomatice.

La Parvulesco totul se leagă, haosul unor fapte răzleţe căpătînd o logică internă. Această logică poate părea stranie, însă dacă e să o pătrunzi, ea te captivează şi te face să o urmezi, pe parcurs limpezîndu-se toate detaliile. Este vorba despre logica profetismului geopolitic, a neo-vizionarismului, condimentat cu o bună doză de postmodernism literar. Dar este vorba de un postmodernism aparte, postmodernism „de dreapta”. Urmînd maniera generală a postmodernismului, Jean Parvulesco respinge canoanele narativului Iluminismului. În postmodernismul de alternativă al lui Parvulesco se îmbină în mod ciudat actualul şi arhaicul, raţionalul şi iraţionalul. Iar figura unui Putin imaginar, care corespunde cu metaviziunea lui Parvulesco despre „cea de-a treia figură imperială”, la care visau Ernst Junger şi Ernst Niekisch, devine unul dintre punctele nodale ale acestui tip de postmodernism eurasianist.

În opera lui Parvulesco Putin apare ca un arhetip sacral. Este un arhetip al conducătorului unei mase continentale gigantice, căreia îi este hărăzită renaşterea şi eliberarea în momentul încordării maxime a istoriei mondiale.

Potrivit lui Parvulesco, Vladimir Putin este anume acel „om al sorţii”, „cel care era aşteptat”.

„Dar ce legătură au toate acestea cu realitatea?” – s-ar putea întreba un cititor superficial. Am putea răspunde la această întrebare cu un citat din Novalis: „Poeţii lumii antice ne-au comunicat în poveştile şi miturile lor despre această lume mai mult decît cei mai scrupuloşi cronicari.”. Parvulesco descrie realitatea ca pe un mit. Mitul lui pulsează cu o energie adevărată, din el ţîşneşte un sînge autentic, el provoacă asociaţii profunde. A te opune acestei atracţii este inutil. Este mai înţelept să cedezi în faţa lui, să te scufunzi în stihia plină de farmec a postmodernismului tradiţionalist, să-l laşi să pătrundă în fiinţa ta.

Astfel, realitatea va începe să cedeze. Veţi observa în jur o mulţime de confirmări ale cuvintelor lui Parvulesco despre „omul sorţii”. Şi chiar dacă este vorba despre o linie de subiect a istoriei paralele, la un moment dat dumneavoastră înşivă veţi putea alege unde să trăiţi. Să rămîneţi într-o Rusie obişnuită ce şi-a pierdut raţiunea de a fi, banală, devastată de corupţie, debusolată, cu un Putin „obişnuit” sau să alunecaţi spre Rusia-Eurasia de alternativă, cea a marelui continent, Rusia-imperiu, condusă de un lider solar care sfidează forţele nonexistenţei, ce se tîrăsc spre Uscat din apele Oceanului Atlantic.

Ni s-ar putea reproşa: Parvulesco prezintă o iluzie efemeră drept realitate. Dar v-aş ruga să-mi spuneţi, ce este pentru dumneavoastră „realitatea”? Modernitatea, cu tot cu criteriile ei pozitiviste de apreciere a realităţii, dispare în mod vertiginos. Dacă pe vremuri maşina cu aburi sau aparatul cosmic reprezentau niște argumente ontologice supreme, astăzi ciudata lume a ecranelor virtuale dizolvă cu insistenţă această evidenţă, deplasînd treptat atenţia spre nişte manifestări bizare şi extravagante. Lumea îşi pierde centrul, devenind excentrică. Într-o astfel de virtualitate cîmpurile metafizice ale vizionarismului tradiţionalist-apocaliptic dobîndeşte dreptul la viaţă.

Oricum ar fi, Putin-2, Putin al lui Jean Parvulesco, este mult mai atractiv şi ademenitor decît Putin-1. Şi oare există el în general, acest Putin-1? Oare nu se întreabă pînă în prezent analiştii de toată mînă: „Who is Mister Putin?”, şi tot nu reuşesc să găsească vreun răspuns. Anume aici începe partea cea mai interesantă: Putin-1 pur şi simplu nu există. El nici n-a existat. Nici nu va exista. Avem de-a face cu o mască, în spatele căreia se ascunde ceva necunoscut. Şi chiar dacă oamenii care îl văd pe preşedinte, vorbesc cu el, interacţionează cu el, depind de el, lucrează împreună cu el ar afirma că Putin există, acest argument poate fi parat cu uşurinţă: nu voi, dragi prieteni, sînteţi cei care aveţi căderea să judecaţi despre caracterul unor generalizări ontologice. Că persoana şi preşedintele pe numele Vladimir Vladimirovici Putin există nu se îndoieşte nimeni. Îndoiala ţine doar de faptul cine este el cu adevărat. Care este esenţa lui interioară? Ce are el în minte? Iată despre astea nimeni n-ar putea să vorbească cu certitudine. Poate că nici el însuşi. Uneori e foarte greu să pătrunzi în sufletul celuilalt, dar nici propria inimă nu e mai lesne de înţeles…

Aşadar, Putin-1 nu există. Prin urmare, rămîne doar Putin-2. Acel personaj mitologic, creaţia secretă a unor strategii ascunse ale serviciilor speciale continentale, care pregătesc în taină marea revanşă, realizarea misiunii geopoliticii imperiale, lucrînd metodic în umbră, deschizînd o altă cale sfîrşitului istoriei mondiale.

Hegel vorbea despre „vicleania raţiunii universale”. Oamenii cred că fac ceva clar şi raţional, ceva de dimensiuni mici. Şi nici nu-şi dau seama că, de fapt, îndeplinesc în mod docil şi disciplinat o părticică a unui plan grandios trasat de către Providenţă. Sau, aşa cum ar spune Rene Guenon, „voinţa umană se întinde între Providenţă şi Destin”. Providenţa îl atrage în sus, spre înălţimile marelui Plan. Destinul îl trage în jos, căutînd să-l dizolve în banalităţi şi detalii.

Planul raţiunii universale a prevăzut alegerea în calitate de preşedinte al Rusiei a unui mic funcţionar din Sankt Petersburg, Vladimir Putin. Acest plan s-a realizat tocmai în momentul cînd Rusia trebuia să aleagă între existenţă şi nonexistenţă, atucni cînd deasupra ţării plana pericolul de a fi înghițită de apele atlantice, cînd a fost emis verdictul dispariţiei. Pentru un tradiţionalist nu există accidente. De obicei numim accident acele întîmplări, sensul şi cauzele cărora ne sînt necunoscute, logica cărora ne scapă.

Jean Parvulesco se află în relaţii amicale cu raţiunea universală. Ceea ce pentru alţii reprezintă viclenia, pentru el e o sticlă transparentă, prin care acesta contemplă, ca printr-un cristal magic, evenimente îndepărtate şi apropiate. Atît pe cele care s-au întîmplat „în vremuri demult apuse”, cît şi pe cele care în genere nu s-au întîmplat.

 

Legitimitatea vizionară

Desigur, cartea stranie pe care o ţineţi în mînă vorbeşte de la sine. Ar fi bine să o citiţi, să vă creaţi propria impresie despre ea.

Îl cunosc personal pe Jean Parvulesco. Şi am avut nenumărate ocazii să mă conving de faptul că chiar şi cele mai stranii şi mai absurde la prima vedere fantezii, intuiţii şi presupuneri se îndeplineau de fiecare dată cu precizia unui metronom.

Şi totuşi este vorba, bineînţeles, de literatură. Aici este loc pentru convenţionalisme şi metafore, dar e o literatură aparte, iniţiatică, ea îşi creeză propriul canon şi propria legitimitate. E naiv să o abordezi în baza unor criterii exterioare. E mult mai bine să intraţi în lumile lui Jean Parvulesco. Ascultaţii-i cu atenţie intuiţiile. Lăsaţi-vă pe mîna lui. Veţi vedea mai tîrziu ce se va întîmpla. Nu veţi regreta.

Însă, ceva anume ar putea să împiedice contactul minunat cu legitimitatea postmodernităţii tradiţionaliste. Parvulesco scrie despre Rusia şi despre evenimentele actuale din ţara noastră cu o privire din afară. El este un român francofon, catolic, un extravagant escatolog eurasianist din Europa. De fapt, pentru Parvulesco, Putin şi Rusia sînt la fel de departe ca şi Martie sau Venus. El îşi acumulează cunoştinţele despre civilizaţia noastră în baza unor fapte răzleţite. Asta îl face pe orice cititor rus să-şi creeze o impresie falsă precum că el, cititorul, ştie mult mai multe fapte şi detalii, iar reconstituirile unui locuitor detaşat al Franţei sînt pretențioase şi absurde.

Dar asta e o iluzie. Oare noi înşine ne înţelegem suficient? Oare istoria noastră şi ceea ce i se întîmplă Rusiei astăzi ne sînt perfect evidente? Oare dispunem noi înşine de nişte versiuni logice impecabile şi necontradictorii asupra propriei noastre identităţi? Desigur că nu. Dacă putem pipăi ceva, asta cîtuşi de puţin nu înseamnă că putem să şi înţelegem ce anume pipăim. Iar deseori pentru a înţelege cu adevărat ceva anume, tocmai că trebuie să încetăm a pipăi obiectul cercetării noastre.

Distanţa care îl separă pe Parvulesco de Rusia şi de personajul principal al acestei cărţi, preşedintele Putin, nu constituie un dezavantaj, ci dimpotrivă, un avantaj. Ea îi permite să cuprindă cu o privire specială proporţiile acelui fenomen, pe care Jean Parvulesco s-a apucat să-l trateze şi să-l descrie. Tocmai de aceea cititorii acestei cărți se vor împărţi în „oi” şi „capre”. Unii vor fi în stare să depăşească sentimentul absurdului şi să se includă în legitimitatea vizionară, paralelă şi neevidentă a lui Parvulesco, iar alţii nu vor reuşi. Această încercare este pentru gustul dumneavoastră, dragi prieteni.

 

Profetismul eurasianist

Este uimitor faptul că Jean Parvulesco a ajuns la teoria sa eurasianistă în mod absolut independent, fiind separat de linia filosofică eurasianistă rusă, care îşi are începuturile în Trubeţkoi, Saviţkyi, Alekseev, Gumiliov. Parvulesco a aflat pentru prima dată despre aceşti autori şi această şcoală de la mine, acum vreo 15 ani, dar şi pînă atunci el se considera „eurasianist” şi scria texte „eurasianiste”. Această rezonanţă în intuiţii și previziuni, în accentuarea celor mai acute şi pronunţate teme în cîmpul infinit al tradiţionalismului m-a copleşit atît pe mine, cît şi pe el încă în momentul primei noastre întîlniri – de parcă te-ai întîlni cu oglinda. Viziunile noastre eurasianiste nu sînt identice, deoarece pornesc de la experienţe diferite, de la surse şi metode diferite, dar ele sînt foarte apropiate.

Iar ceea ce contează cel mai mult sînt coincidenţele în anticipările noastre. Ne uneşte viitorul şi tratarea acestuia. Noi vedem acest viitor ca pe o venire inevitabilă, fatală a Imperiului Eurasianist al sfîrşitului, ca pe realizarea unui imperiu continental, ca pe un bastion în faţa fiarei din beznă, ca pe o nouă arcă. Tratăm oarecum diferit caracterul religios al acestui imperiu (Parvulesco – de pe poziţii catolice, noi – de pe poziţii ortodoxe), dar în ambele cazuri este vorba despre o perspectivă escatologică creştină. Sîntem ambii de părerea că Rusiei îi revine să joace în acest proces un rol central – spiritual, material, politic şi mistic.

Detaliile pot fi corectate. Esenţa rămîne neschimbată şi unică. Precum unică este Biserica. Precum unic este Imperiul.

Trăsătura unui text cu adevărat profetic constă în faptul că anumite aspecte formale ar putea să decadă, dar grăuntele de bază rămîne. Nu exclud că misiunea lui Vladimir Putin, descrisă de Jean Parvulesco, îi va reveni şi altcuiva. De remarcat că autorul are de a face cu nişte arhetipuri, nu cu indivizii. Însă edificarea Imperiului Eurasiatic al marelui continent nu poate fi zădărnicită. La acest proiect va trebui să participăm cu toţii. Benevol sau forţat.

Traducere de Iurie ROŞCA

1. autor care nu poate fi încadrat într-o clasificare anume (fr.)

2. „un pic de serial negru, un pic de meditaţie transcendentală” (fr.)

„serial negru”– denumire de roman în genul detectivului şi în stilul suspans

„meditaţie transcendentală” – denumire comună pentru literatura spiritualistă

3. Parusia (gr. Parousia – „prezenţă”) – arătare, apariţie; termen teologic ce semnifică apariţia unui personaj sacru (deseori mesianic)

 

 
Aleksandr Dughin_3_Ilie Badescu.jpg

Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

De la Geopolitica beletristică la „utopia Parvulesco”. Despre miturile geopolitice și eficacitatea lor

O remarcă preliminară[1].

Despre evoluția popoarelor din cercul eurasiatic în era postmodernă a scris un geopolitician vizionar, Jean Parvulesco. Acesta se adaugă vizionarilor Orologiului, care au puterea să asculte cum bate toaca’n Turnul Colții, urechi s-o audă și ochi să vadă. Prima receptare semnificativă în spațiul Europei răsăritene a lui Jean Parvulesco este îndatorată geopoliticianului Alexander Dughin, așa de contradictoriu primit în România din motive pe care nu le discutăm aici. Faptul acesta este el însuși paradoxal mai ales dacă ținem seama că cel salvat ieri de la potopul răsăritean bolșevic, grație funcției salvatoare a frontierei Vestice, adică Parvulesco însuși, este readus în actualitate la inițiativă răsăriteană a site-ului rusesc RussiaToday.Ro. Viața este plină de paradoxuri și chiar și numai aceste particularități ar fi îndeajuns să solicite o examinare mai atentă a fenomenului. Reflecțiile de față fac parte dintr-o serie dedicată atît acestor fenomene de frontieră cît și teoriilor lui Jean Parvulesco, atît cît ne-au fost nouă accesibile direct și prin surse indirecte.

 

O ipoteză asupra funcției salvatoare a frontierei occidentale

Cu misteriosul Jean Parvulesco, literat, geopolitician, critic de artă și literatură, ezoterist, mistic și tradiționalist în sensul lui Evola etc., se încheie lunga și ea însăși misterioasa istorie a „frontierei salvatoare”. Mai riguros formulat, cu povestea vieții sale se încheie seria istorică a pulsațiilor geopolitice ale „frontierei salvatoare” (prin înaintarea Vestului) și începe seria utopiei, polarizată mitic, a salvării prin trecerea unei frontiere. Migrația din Est în Vest își pierde, altfel spus, semnificația soteriologică pe care i-au atribuit-o toți exilații epocii comuniste și nu numai. Într-un anume sens, seria acestei heterotopii[2] geopolitice începe cu pașoptiștii, care și-au căutat salvare în același Paris legendar și soteriologic ca și fratele lor de mai tîrziu, Jean Parvulesco. Dacă forțăm întrucîtva traversarea distanțelor temporale, putem coborî ideea privitoare la interpretarea soteriologică a trecerii frontierei, care desparte Estul de Vest, la momentul exilului, de după pătrarul primului mileniu creștin, al celui mai mare străromân al acelui mileniu, Dionisie Exiguul. Acesta a fost deja canonizat la București sub numele Sfîntului Dionisie cel Smerit, ca mucenic și creator al calendarului creștin în cadrul unei opere calendorologice începută la Tomis și dusă la finalizare în cercul apusean al celei care era atunci capitala salvatoare, Roma. Este cît se poate de interesant că seria bimilenară a frontierei salvatoare se încheie cu o scriere cuprinsă în același referențial geospiritual prin celebrul „Raport secret către nunţiatură” al lui Jean Parvulesco, scris după ce geopoliticianul român tocmai scăpase din închisorile iugoslave și tocmai trecuse frontiera salvatoare care lega Sttetin-ul de Trieste, cum o marcase prin imaginarul său geopolitic însuși Churchill în celebra sa conferință din 1945. Trecerea frontierei putea fi echivalată fără de vreo eroare cu salvarea însăși a vieții încît nici chiar lucidul Parvulesco n-ar fi putut să formuleze vreo îndoială cu privire la veracitatea „mitului geopolitic” al frontierei salvatoare. Acest mit este, cum ar spune Foucault, o heterotopie comparabilă cu oglinda, și are o carieră așa de bogată în mentalul românesc și est-European încît merită o examinare specială. Frontiera salvatoare a fost cea mai productivă heterotopie a răsăriteanului, fiindcă a jucat „rolul spațiului în care se suprapun mai multe spații”, și al oglinzii, ea însăși o heterotopie, cum ne arată Foucault: „În oglindă mă văd unde nu sînt, un fel de umbră care-mi redă propria vizibilitate, mă face capabil să mă văd acolo unde sînt absent” încît oglinda este și utopie dar și heterotopie, în măsura în care „mă face capabil să mă văd unde nu sînt”. Oare nu aceasta a fost frontiera salvatoare a vestului pentru răsăritean în măsura în care-l ajuta să se vadă acolo unde nu era, iluzie și realitate totodată, adică heterotopie, loc fără loc și totuși translocație recuperatoare, refugiu recompozant și deci restaurator, în primul rînd, în dinamismul ființei spirituale („oglinda există în realitate, acolo unde exercită un fel de contra-acțiune față de poziția în care mă aflu. Din perspectiva oglinzii eu îmi descopăr absența din locul în care sînt întrucît mă văd pe mine acolo”)[3]. În trecere, trebuie spus că miturile de orice fel nu sînt mistificări (cum crede un mediocru istoriolatru de la București), ci complexe prelucrări hiperbolizante (mitizante) ale unor nuclee de adevăr, circumscris aievea de încadrări geografice și istorice.

 

Mitul geopolitic sau despre omul care trece prin oglindă.

Mitul frontierei salvatoare a fost amplificat în cadrul experienței exilului epocii comuniste cînd același mit a traversat o interesantă bifurcație. Pentru Eliade sau Parvulesco ori Cioran, mitul a păstrat formula sa, consacrată chiar de experiența salvatoare a trecerii frontierei Est-Vest. Pentru românii rămași acasă, acest mit a dobîndit formula așteptării unei veniri salvatoare de dincolo de frontieră, din același orizont al Apusului salvator. A fost așteptarea „omului din oglindă”, pe care, prin lunga așteptare l-au supus unei purificări și idealizări așa de frenetice și de teribile, încît aproape căpătase forma unui sfînt, al eroului salvator oricum. Mitul a îmbrăcat formula de tipar calgo-cultic, a așteptării că vor veni americanii asupra cărora a fost proiectat acest mit purificator, eroizant, oricum hiperbolizant. „Vin americanii”, șopteau conspirativ bucureștenii și toți românii anilor 46-56. Vestirea aceasta conspirativă putea fi auzită în cel mai pierdut cătun românesc. Formularea a căpătat o altă exprimare, treptat, preluînd sensul unei așteptări amînate: „Vor veni americanii”. Cu viața lui Jean Parvulesco se încheie seria acestui mit geopolitic în format cvasi-ironic. Americanii au venit, iar conferința despre viața și opera lui Jean Parvulesco a fost organizată dintr-o inițiativă întîmpinată cu o ciudată precauție la București, unde a fost necesară schimbarea sediului initial pentru a fi totuși susținută, fiindcă oficialii au ripostat. Informațiile oferite de Iurie Roșca despre conferință au fost preluate, în chip iarăși revelatoriu, prin RussiaToday.Ro, căreia îi și aparține inițiativa Conferinței. Materialele prezentate la Conferință au fost publicate doar la Chișinău. Presa de la București a oferit o singură informație, cum că la București s-au întîlnit „oamenii lui Dughin”. E mai mult decît un final ironic la un mit geopolitic, este un final grotesc. Dar ca să facem inteligibilă ideea acestei intervenții (personal, n-am participat la Conferință) să preluăm o succintă prezentare a episodului din viața lui Jean Parvulesco în evocarea de la București a fiului acestuia, Constantin Parvulesco. Iată: „Aş face un scurt rezumat din istoria biografică a tatălui meu, care este interesant nu doar sub aspectul omului Jean Parvulesco, ci şi pentru că aduce o serie de lămuriri asupra operei sale. Şi-a petrecut tinereţea într-o familie de militari de carieră, şi-a făcut primii ani de studii la un liceu militar, a avut o tinereţe turbulentă. Iar atunci cînd au venit anii dramatici, care au zdrobit România, anii 1947-48, el a hotărît să-şi părăsească ţara. A traversat Dunărea înot, ajungînd în Iugoslavia. A fost arestat de sîrbi şi aşa a survenit o primă confruntare fundamentală. El relatează în una dintre primele sale lucrări biografice, numită „Raport secret către nunţiatură”, o serie de elemente biografice privind trecerea prin Iugoslavia. Şi este foarte probabil ca înclinaţia sa spre ezoteric şi fundamentele sale mistice să dateze din perioada acestor experienţe, pe care le-a avut în lagărul de reeducare iugoslav. Acolo el şi-a pierdut dinţii, dar a găsit lumina interioară. Trecerea foarte aproape de moarte, cu care specialiştii în practicile totalitariste sînt obişnuiţi, l-a făcut să scape, aşa cum spune el însuşi, de mai multe simulacre de execuţie. Ultimul, cel care trebuia să fie ultimul, a fost întrerupt prin intervenţia salvatoare a unei patrule de ofiţeri francezi, potrivit biografiei sale. Aşadar, el reuşeşte să scape din lagărul iugoslav, se regăseşte la Viena, apoi la Trieste, iar de la Trieste în Europa liberă pe atunci. Se hotărăşte să ajungă la Paris, care devenise pentru mulţi intelectuali români Patria ideală. La Paris întîlneşte mai mulţi alţi exilaţi, dar mai ales o persoană ce va avea o importanţă considerabilă în destinul său, regizorul Eric Rohmer, care îl primeşte, îl cazează, îl ajută să-şi înceapă studiile. Şi, într-adevăr, el îşi va face studiile în filozofie. Începe să întîlnească exponenţii intelectualităţii franceze. Va avea primele contacte, mai ales cu oameni din zona cinematografiei, pe care le va păstra de-a lungul întregii sale vieţi”[4]. Precum spuneam, tema organizatoare a fluxului spiritual interior al intelectualilor români, în frunte cu cei de dreapta, dobîndise formula unui mit geopolitic extrem de eficient, mitul frontierei salvatoare. Nucleul de adevăr al acestui mit fusese supus unei reinterpretări mitizante în mentalul celor care au traversat acele experiențe salvatoare și care pot mărturisi despre veracitatea mitului. Ei chiar s-au salvat prin trecerea unei frontiere, indiferent cum s-au chemat, Eliade, Cioran, Parvulesco. Ei au făcut experiența omului care trece prin oglindă,se unește cu imaginea sa din spatele oglinzii, iluzie și cronotopie totodată căci nu era orice iluzie, adică una fără repere spațiale și temporale, ceea ce o plasa undeva între real și utopic. Dacă Parvulesco n-ar fi reuși să treacă frontiera cu cele două momente ale experienței trecerii, înotul peste Dunăre, apoi închisorile iugoslave și, în fine, ieșirea salvatoare pe poarta Vienei ca să poată trece, apoi, dincolo de Trieste, viața lui s-ar fi sfîrșit probabil și biologic nu doar spiritual în acel an 1947-48 (cum s-a sfîrșit viața unui alt mare român, Ion Ionică, undeva la frontiera cu Elveția, locul rămînînd pînă astăzi necunoscut, parcă pentru a confirma epifania declinului celebrului mit al frontierei salvatoare). Prin urmare, experiența trecerii unei frontiere salvatoare avea o singură concluzie: cel care va reuși să treacă de linia care unește Sttetin-ul de Trieste se va salva. Cel ce nu va reuși, acela va fi ca și mort. Prima experiență de tip epifanic est cea a tragicului Ion Ionică, marele antropolog din școala Gusti, a cărui viață se va sfîrși în chip necunoscut chiar în spațiul frontierei, pe cînd încerca să treacă frontiera spre Elveția, purtînd cu el o parte a manuscriselor sale. Prin urmare, mitul frontierei salvatoare avea adevăr în el și deopotrivă o funcție spirituală soteriologică întrucît experiențele „transfugilor” îl adevereau cu povestea vieții lor. Iar veridicitatea narațiunii acelor vieți era mai puternică chiar decît realitatea. Cine ar fi putut să exprime îndoieli?! În plus, acel mit îndeplinea și funcția unui mecanism psihospiritual al procesului de reorganizare emoțională, intelectuală și simbolică pentru toți cei oprimați de un regim anticreștin și antinațional cu efecte sufletești devastatoare. Dacă exilații n-ar fi crezut în acest mit s-ar fi livrat singuri infernului unei vieți interioare fără de speranță că vor avea vreodată acces la salvarea din calea de propagare a cumplitului tsunami al temnițelor comuniste și de la opresiunea regimurilor antihristice și antinaționale instaurate de bolșevici prin ocupație politică, militară și ideologică.

 

Mituri deplasate și contramituri geopolitice.

Este adevărat că experiența multora dintre intelectualii diasporei epocii comuniste au transgresat semnificația geopolitică a mitului ridicîndu-se la experiența mistică, spirituală, duhovnicească a „luminii interioare”, cum subliniază chiar fiul marelui dispărut pentru cazul tatălui său. În secvența trecerii frontierei a tatălui său, dl Constantin Parvulesco identifică o experiență spirituală nu pur și simplu una orizontală și anume o experiență înălțătoare, de dobîndire a luminii interioare. Trecerea frontierei putea să devină și cadrul unei asemenea experiențe transcendentale. Ipoteza noastră este că odată cu unificarea europeană, răsăritenii nu mai pot beneficia de funcțiunile unui astfel de mit. Unificarea Europei are și acest înțeles ascuns al decesului unui mit soteriologic legat de frontiera Estului cu Vestul. Vestul nu-și mai poate etala o funcție salvatoare pentru că nu mai poate pune în discuție profilul experienței răsăritenilor, iar Estul nu mai poate beneficia de funcția oglinditoare a frontierei și deci de experiența oglindirii în celălaltul său, adică în chipul său din oglinda frontierei estului cu vestul. Unificarea Europei a fost și spargerea unei oglinzi și deci sfîrșitul unei heterotopii culturale de serie milenară. Răsăritenii nu mai sînt primiți cu compasiune, ci cu prudență, ba chiar cu suspiciune și uneori chiar cu agresivitate. Povestea extraordinară a salvării unui mare intelectual român prin trecerea frontierei spre Vest lasă astăzi loc unor narațiuni ca cea de pe Canalul 4 al unei televiziuni apusene (una dintre cele multe care transmit variațiuni pe aceiași temă), canal media care atestă demitizarea frontierei și deci ne avertizează implicit că mitul frontierei salvatoare și-a încheiat lunga sa serie și carieră spirituală de 200 de ani cînd e privit în istoria scurtă și de circa 1600 de ani cînd e privit în perspectiva istoriei lungi. Unirea Europei a însemnat și decesul unui mit geopolitic extrem de bogat, cu o eficacitate extraordinară pentru mentalul răsăritenilor, mit pe care nu-l poate înlocui un altul, cu axul răsturnat, cum cred unii, cum crede însuși dl A Dughin, care atribuie continentalismului geopolitic un sens soteriologic, conferind Eurasiei un asemenea rol. În realitate, cu excepțiile de rigoare, acest nou mit geopolitc nu are și n-ar putea să aibă îmbrățișarea celuilalt în primul rînd pentru că este unul de cancelarie spre deosebire de celălalt care a avut o sursă emică, a ieșit, altfel spus, din psihea populară. În acest sens, teoria lovinesciană avea ea însăși o anume veracitate, fiind, de fapt, o prelucrare teoretică a aceluiași mit geopolitic. Astăzi, însă, ideea sa că schimbarea axului de gravitație dinspre răsărit spre apus are sens soteriologic, adică rol salvator pentru cultura română modernă în întregul ei, pare că și-a încheiat ea însăși cariera. Iar mitul inversat, al unei reveniri a axului de gravitație dinspre apus spre răsărit nu pare să aibă nici un fel de eficacitate pentru că nu are temei popular. El este în întregime o creație de cancelarie și o utopie, adică îi lipsește partea de heterotopie. Mitul salvării prin trecerea unei frontiere și-a încheiat cariera, a decedat. În locul lui se poate pune un singur compus noosic și anume eclesiatria, asumarea experiențială a adevărului că singura salvare reală ne vine prin frontiera Duhului, adică prin experiență interioară a înălțării spre Dumnezeu, pe calea cu adevărat salvatoare numită Iisus Hristos, Adevărul, Calea și Viața. Aceasta este adevărata frontieră salvatoare a răsăritenilor și a apusenilor deopotrivă. Heterotopia frontierei duhovnicești este singura încadrare a restaurării celor șapte culturi axiale ale omenirii într-un singur loc, cel în care se face experiența restaurării omului însuși. Epuizarea mitului geopolitic nu înseamnă negarea lui ci chiar dimpotrivă înseamnă un stadiu nou de esențializare. Altfel spus, ideea funcției salvatoare a locurilor și a perioadelor ascunde o trăire incompletă, diminuată a nous-ului salvator (mit sau cale aievea), astfel că cel implicat nu face distincție între experiență și cadru. Trebuie sesizat că mitul nu înseamnă, în această interpretare, mistificare, ci formă de esențializare a unei experiențe fundamentale, precum este și experiența salvării. Faptul că o vreme, un anume cadru spațial a subîntins experiențe repetate cu semnificație salvatoare nu ține de cadrul respectiv ci de experiența derulată înlăuntrul lui. Cel ce traversează o experiență dată într-un cadru anumit este înclinat să atribuie efectele acelei experienței cadrului în care s-a derulat și nu calității intrinseci a unei asemenea experiențe. Faptul că actul salvator al elitelor răsăritene a fost circumscris o bucată de vreme de încadrarea geopolitică apuseană a condus la o fetișizare a locului. Apusul a fost investit cu funcții salvatoare, deși nu cadrul apusean a furnizat deznodămîntul și deci salvarea reală (atîția alții s-au pierdut în același Apus, dar pe aceștia mitul nu-i memorează, fiindcă nu este cu ei), ci experiența celor care au transgresat frontiera, excepționalismul ei, încadrarea sa tipologică în familia experiențelor salvatoare legate de trecerea unei frontiere, de trecerea prin oglindă, unul dintre cele mai productive rituri de trecere, cum le încadrează van Gennep. Atît și nimic mai mult. Fetișismul geografic este un fenomen modern. Creștinii mileniului I știau să i se sustragă. Călugării pustiei egiptene știau la ce se expun cînd căutau locurile acelea, adică pustia egipteană, și craniile de la Mănăstire Sf. Sava sînt o dovadă. Cu toate acestea, nici unul dintre părinții pustiei n-ar fi ocolit pustia egipteană, ba chiar din contră au căutat-o cu și mai mare tenacitate. Ei n-au căutat o metropolă bogată, un loc ferit de primejdii de orice fel, de suferințe și privațiuni. Ba dimpotrivă: ei alergau spre locul pustiu, spre deșertul de cele ale civilizației spoite, afluente, refuzînd tocmai afluența și capiștea spoielii. Separarea sensului salvării de sensul martiric este o operație modernă. Cei vechi procedau tocmai pe dos, adică se îndreptau mai ales spre spațiile de mare primejdie dacă acestea ar fi mijlocit o experiență mistică, unificatoare și deci soteriologică. Însă nimeni n-ar fi proiectat salvarea în spații îndestulate, bine protejate, care, în plus, te feresc de martiriu, de jertfă. Într-un anume sens, viața lui Jean Parvulesco traversează tocmai demistificarea, dezbrăcarea mitului salvator de sensul și deci de interpretarea sa deviaționistă, modernă. De la momentul fugii din spațiul martiric al Răsăritului comunist la momentul căutării locurilor încărcate de experiențele riscurilor majore se derulează o astfel de experiență demistificatoare, restauratoare. În prima sa fază, în experiența exilului spre spațiul fericirii terestre, se încorporează toată interpretarea modernă a mitului geopolitic al frontierei salvatoare. Unde este salvarea, se întreabă orice exilat politic? Acolo unde ești ferit de martiriu, de jertfă. Unde este salvarea, se întreba părintele pustiei egiptene? Acolo unde este martiriu pentru Hristos, unde poți răscumpăra viața chiar murind pentru Hristos. Deci nu fuga de locul jertfei și al suferinței este calea salvării, ci locul suferinței, al chemării la jertfă pentru adevăr, pentru sfințenie. Iată sensul uneia dintre marile experiențe ale exilului interior și cel ce-a ilustrat pe schema vieții lui, cu povestea vieții sale, această restaurare de înțelesuri a fost Jean Parvulesco.


[1]„În zilele de 28 februarie şi 1 martie, în sala de conferinţe Crystal Palace din București, la inițiativa RussiaToday.Ro, a avut loc colocviul dedicat personalităţii marelui filozof mistic român Jean Parvulesco. Printre vorbitorii de bază au fost Constantin Parvulesco (Italia), Stanislas Parvulesco (Franţa), Laurent James (Franţa), Arnaud de l’Estoile (Franţa), Alex Wyeth (Elveţia), Claudio Mutti (Italia), Natalia Melentyieva (Rusia) şi Aleksandr Dughin (Rusia) – via Skype” (din ziarul „Flux”, Chișinău).

[2] „The heterotopia is capable of juxtaposing in a single real place several spaces, several sites that are in themselves incompatible. Thus it is that the theater brings onto the rectangle of the stage, one after the other, a whole series of places that are foreign to one another; thus it is that the cinema is a very odd rectangular room, at the end of which, on a two-dimensional screen, one sees the projection of a three-dimensional space, but perhaps the oldest example of these heterotopias that take the form of contradictory sites is the garden. We must not forget that in the Orient the garden, an astonishing creation that is now a thousand years old, had very deep and seemingly superimposed meanings. The traditional garden of the Persians was a sacred space that was supposed to bring together inside its rectangle four parts representing the four parts of the world, with a space still more sacred than the others that were like an umbilicus, the navel of the world at its center (the basin and water fountain were there); and all the vegetation of the garden was supposed to come together in this space, in this sort of microcosm”. (M Foucault, Of Other Spaces: Utopias and Heterotopias From: Architecture /Mouvement/ Continuité October, 1984; (“Des Espace Autres,” March 1967 Translated from the French by Jay Miskowiec) de pe site-ul: http://web.mit.edu/allanmc/www/foucault1.pdf (descărcat pe 21 mai 2015). „Foucault uses the term heterotopia to describe spaces that have more layers of meaning or relationships to other places than immediately meet the eye. … Heterotopia can be a single real place that juxtaposes several spaces. A garden is a heterotopia because it is a real space meant to be a microcosm of different environments with plants from around the world”. Heterotopia este o expresie a alterității. http://en.wikipedia.org/wiki/Heterotopia_(space)#cite_note-2.

[3] „In the mirror, I see myself there where I am not, in an unreal, virtual space that opens up behind the surface; I am over there, there where I am not, a sort of shadow that gives my own visibility to myself, that enables me to see myself there where I am absent: such is the utopia of the mirror. But it is also a heterotopia in so far as the mirror does exist in reality, where it exerts a sort of counteraction on the position that I occupy. From the standpoint of the mirror I discover my absence from the place where I am since I see myself over there”. (Foucault, Of Other Spaces.., p 4)

[4] Parvulesco, C "Lumina interioară ca semn al providenţei": conferință susținută la București pe 28 februarie, în sala de conferinţe Crystal Palace din Bucureşti și publicată de Iurie Roșca în ziarul Flux, din 6 martie, 2015: http://www.flux.md/articole/17198/

Socialmai mult
20.11.17 - 18:30
20.11.17 - 18:20
20.11.17 - 18:17
20.11.17 - 18:15
20.11.17 - 18:04
20.11.17 - 15:23
20.11.17 - 15:21
20.11.17 - 15:19
19.11.17 - 21:57
19.11.17 - 18:47
19.11.17 - 14:33
18.11.17 - 15:00
17.11.17 - 14:31
17.11.17 - 14:30
17.11.17 - 13:22
17.11.17 - 12:10
16.11.17 - 16:22
16.11.17 - 16:21
16.11.17 - 16:10
16.11.17 - 16:08