Chit că-s buruieni pe ogor, soluţia o găseşti în sol.

Chit că omida roade-n pom, soluţia o găseşti tot în sol.

Chit că grîu-I mălurat, soluţia o găseşti numai în sol.

Solul este soluţia tuturor greutăţilor în orice tip de agricultură!

Filosofic încep să comunic cu absolvenulul UASM Oleg Gheorghiţă, care actualmente profesează în domeniul în care a fost pregătit, şi anume: despre agricultura ecologică. Că numai aşa se poate discuta acest subiect drag, mai nou, tuturor. Cu siguranţă şi alţi agronomi licenţiaţi au fost sau vor fi împlicaţi în acest tip de agricultură şi prin intermediul ziarului Moldova Suverană. Tocmai deaceea oferim cele mai importante aspecte bune de respectat pentru a avea succese pe cîmpii şi ogoare.

Partea I

Scurt istoric. Sigur că aproape nimeni şi nimic nu va spune despre Justus von Leibig (1803-1873). Apoi să se afle că a fost un chimist german, care a elaborat vestita sa lege după care „dezvoltarea plantelor depinde de echilibrul elementelor chimice”. Doar că el argumenta că elementele chimice pot fi preluate din diferite resturi vegeteale şi menajere, în special din îngrăşămintele organice de natură animalieră. Ori, cum industria chimică era nu numai la începutul erei de dezvoltare, dar şi cu mintea ageră la noua posibilitate de a se înbogăţi… au dat drumul în Europa la îngrăşămintele minerale, adică numai nu naturale.

Consecineţele. De la aplicarea îngrăşămintelor minerale pentru a respecta teoria lui Leibig, adică de a adăuga solului ce îi lipsea, s-a produs sensibilizarea plantelor cultivate. Adică plantele au devenit mai „înalte, grase, frunzoase, dulci, mustoase şi mănoase”, dar absolut toate mai slabe la atacul de boli şi dăunători. Totul depindea de an şi zonă: secetos – atacau un fel de boli şi dăunători, ploios – ieşeau celelalte la bătaie. În aşa fel, Natura, cum bogată este peste tot în Europa, inclusiv în ţara noastră, avea cu ce îşi hrăni aşa-numita rezervă biologică. Nu există an, ţară, zonă, cultură înfiinţată ca să nu intervină vreo problemă din cele cu genericul protecţie a plantelor împotriva organismelor concurente cu acestea. Astfel, au fost necesare alte feluri de substanţe chimice care să le omoare.

Aici este momentul să spunem cititorului care insectă i-a învăţat pe chimişti să facă otravă împotriva lor. Curios, dar nu omizile rozătoare din livezi, viermii din sol, filoxera viţei-de-vie, molia covoarelor sau gărgăriţa din ambare. Nu şi încă odată nu. Aflaţi că cea care „i-a condus spre premiul Nobel” pentru invenţiile chimice a fost musca. Cum? Simplu! Imaginaţi-vă că era vară şi cald, iar chimiştii în experienţele lor (pentru a obţine vopsele de diferite culori), se sufocau şi au deschis geamurile. Laboratoarele miroseau a orice şi… o muscă naivă… s-a băgat, ca de obicei, unde nu-i fierbea oala – într-un vas cu o substanţă chimică în fermentare şi testare. Chimistul a rămas şocat de ceea ce a văzut: musca tremura în agonia sa, adică otrăvită, şi după cîteva minute a murit „pentru a avînta ştiinţa chimică împotriva suratelor sale – insectele dăunătoare”. Probabil că chimistul era un student, practicant sau simplu manipulator, fiindcă numele lui nu este scris în istorie, sau cel puţin nu l-am găsit eu, dar de la această poveste banală începe industria preparatelor chimice împotriva insectelor şi altor dăunători ai plantelor agicole cultivate.

De la agricultura tradiţională la cea convenţională. Aşadar, avem două intervenţii străine în agricultura tradiţională (veche de peste 10 mii de ani): îngrăşămintele minerale şi pesticidele. De la implementarea intensivă a acestora au trecut peste 150 de ani şi se numeşte în toate limbile lumii – agtricultură convenţională. Succesele din agricultura convenţională a unor ţări, în special a Germaniei şi Franţei, în care acestea au ocupat primul loc, nici nu se pot estima. Bogăţii ca din poveşti. Paradoxal, dar tot germanii au fost şi primii care au conştientizat că succesele lor sînt din cele mai, dacă le pot numi aşa, barbare. Recolte mari şi bani mulţi, dar consecinţele asupra Naturii şi, cel mai important, asupra Omului sînt tot atît de grele.

Din anii 20 ai sec. XX s-au început discuţiile despre încetarea aplicării agresive a substanţelor chimice sintetice pentru obţinerea recoltelor mari, printre primii în istoria acestui nou concept înscriindu-se Rudolf Steiner (1861-1925), fondatorul multor şcoli, inclusiv a celei biodinamice sau agriculturii organice. Multe şi interesante, dar să trecem la regulile „de aur” ale agriculturii ecologice/organice:

1) Solul este „Biblia” agriculturii şi dacă nu ştii ce conţine cota ta în care vrei să faci fructe, struguri, legume, cereale etc., apoi nu se va obţine nicio recoltă ecologică;

2) Dacă ai aflat ce, sau nu, are solul şi îndrăzneşti să administrezi „de după ureche” cu cele sintetice, înseamnă că trişezi şi unde-va vei şi pedepsit, fie de Natură, fie de regulamente fitosanitare;

3) Însănătoşirea solului, ca să fie bun pentru agricultura ecologică, durează cîţiva ani, în funcţie de starea lui chimică şi fizică, iar acest proces se numeşte convertirea la agricultura respectivă, proces neglijat în totalitate în ţara noastră;

4) Cele mai bune plante pe rol de „doctori” ai solului sînt orice leguminoasă ce vi se potriveşte, iar „regina” a fost şi rămîne lucerna;

5) Resturile vegetale după recoltare, bine zdrobite şi sub brazdă aruncate ca să fie mai repede „înghiţite” de ciupercile din pămînt, şi să se facă humus din nou;

6) Unele plante verzi se pot întoarce sub brazdă sau cosite şi tăiate mărunţel, care la fel însănătoşesc şi îngraşă pămîntul obosit, secat şi greu de lucrat;

7) Îngrăşămintele propriu-zise pot fi numai de origine animalieră – bălegărul, dar nu oricare, ci numai cel din nou pămînt făcut – şi toate resturile de la bucătărie, menajerie, magazie, depozit şi tot aşa, dar obligatoriu numai biodegradabile şi din nou numai ca pămîntul să fie, adică bine fermentate;

8) Pentru a avea balegă destulă este necesar de avea propria fermă de animale şi raportul culturilor se recomandă să fie 50:50 sau jumătate din terenuri pentru culturi agricole şi jumătate pentru furaje şi păşune. Aşa va fi posibil respectarea şi rotaţia în asolament, o altă grea teorie care trebuie onorată;

9) Rîma – indicatorul solului ecologic – trebuie să ajungă pînă la, da, da – 2,5-3 tone/ha şi atunci se poate spune că solul respiră sănătos şi este bun pentru agricultură ecologică;

10) Terenurile cu agricultură supraintensivă, gen serele, cel mai greu se supun agriculturii ecologice, fiindcă condiţiile climatice sînt speciale şi foarte greu se pot evita problemele fitosanitare, în special acarienii, tripşii, afidele, moliile, buhele, nematozii etc., iar despre combaterea bolilor plantelor se discută nu la nivel măcar de o zi, ci la oră, altfel nu conta pe recolta planificată, dar cît Dumezeu v-a lăsa;

11) Ultima atenţionare: să nu încurcăm agricultura tradiţională (grădina de după casă a părinţilor sau bunicilor) cu cea ecologică (cu mai multă grijă şi atitudine faţă de sol ca la o „icoană”), fiindcă acestea au multe aspecte comune, dar şi mai multe specifice şi obligatoriu de respectat.

Partea II

Dacă am convertit solul de la convenţional la cel ecologic, mai departe urmează celelalte elemente agro-tehnologice: sămînţa şi pregătirea ei, aratul, semănatul şi grija pentru sămănătură – cultivatul, irigatul şi stăpînirea bolilor şi dăunătorilor.Totuşi, şi în cazul cînd se respectă totul ca la carte, pot apărea unele probleme, fiindcă, amintesc tuturor, agricultura se face sub cerul liber şi riscurile pot apărea de oriunde şi oricînd. În cazul convertirii la cea ecologică, continuăm cu celelalte avertizări bune de ştiut:

1) Starea fitosanitară. În orice tip de agricultură, ploaia cade şi soarele arde – rezultă că buruienele, bolile şi dăunătorii sigur că se vor dezvolta şi atunci, fie că luptăm prin diverse metode prietenoase mediului şi omului (fiecare specie în parte), fie ne împăcăm cu pierderile după dezvoltarea lor.

2) Combaterea biologică. Prognozînd totuşi dezvoltarea măcar a unei specii de boli sau dăunător, reducerea acestora se face după metodele biologice recomandate în ţară şi străinătate, doar avertizăm că teoretic se pot enumera şi învăţa a le aplica mai multe, dar găsirea „leacurilor” în ţară, scuze ca să nu jignesc pe nimenea, mai puţin sau de loc. În acest caz, în toată literatura de protecţie a plantelor se recomandă de a practica bine agricultura convenţională, a analiza şi învăţa soluţionarea problemelor apărute, apoi a trece la procesul de convertire. Metodele şi mijloacele biologice sînt reclamate în toate tipurile de agricultură, dar acestea, ca şi cele chimice, soluţionează doar parţial problemele, astfel sînt deosebit de eficiente şi prietenoase cu mediul. Un singur defect au: trebuie învăţate pentru a le folosi şi chiar singur a le inventa.

3) Vecinii şi migraţia naturală. La fel de important, cota sau parcela convertită la agricultură ecologică prin respectarea strictă a rigorilor anterioare, nu garantează recoltele planificate. Fiindcă …vecinii… cei mai scumpi după mamă şi tată, de pe o rază de cîteva zeci de km care cultivă plantele dvs, vă asigură cu o şarjă semnificativă de probleme: seminţe de buruieni, spori de ciuperci, insecte dăunătoare şi tot aşa. În Bavaria (Germania), liderul european în plante ecologice, această filosofie agricolă o respectă nu numai vecinii cu ogoarele, dar şi vecinii cu satele, raioanele şi regiunea întreagă. Dacă apare o problemă, spre exemplu o molie, ei o soluţionează în comun, transmiţînd informaţia unul de la altul din obligaţii profesionale.

4) Apa şi agricultura. O să-l citez pe studentul Vadim Cîrlan, care într-o zi de practică didactică pe deal a spus că: „În anul ploios toţi se laudă cu roada lor, dar cînd anu-i secetos, de milă îşi plînge fiecare pe ale lor ogoare”. Înţelepciunea din popor se regăseşte în toate tratatele agricole, în care se spune că nu contează ce tip de agricultură se practică, dar apa este tot atît de importantă ca şi aerul. Cantitatea şi calitatea, şi una şi alta este o mare problemă în republică. Iar în cea ecologică, în mod aparte, fiindcă plantele crescute fără necesarul optim de irigare ar fi ca „o vacă neadăpată, dar mulsă pentru cît mai mult lapte”. Solul şi planta nu pot rage de sete, dar numai frunza se pleacă ruşinoasă de lăcomia omului de-a lua şi mai nimic nu a da.

5) Marketingul produselor ecologice. O altă problemă care apare este vînzarea mai scumpă a recoltelor obţinute. Studiile din lumea întreagă arată că cel mai bogat cumpărător va plăti cel mult cu 30% mai scump decît pe produsele din agricultura convenţională. Or, fermierii meleagului dacă nu i-au 3-4 preţuri în plus pentru produsul lor de „aur”, nici nu încep afacerea. Le respect pretenţiile, ei ştiu mai bine cît investec. Dar în acest caz voi cumpăra în continuare strugurii, merele, perele, piersicii etc. de la măicuţele care vînd pe Armeană, cu unicul gînd care mă domină: aşa îmi ajut şi eu oamenii de la originea mea, adică de la ţară. Iar bucuria lor pe faţă cînd le spun să mai pună un kil, chiar dacă îmi ajunge unul, îmi ridică nodul în gît, dar eu îl înghit şi sînt solidară cu ei. Este un adevăr, de ce să nu-l reamintim?

6) Agricultura ecologică din republică. Încercări pentru acest tip de fermă s-au făcut în ţară şi se vor mai repeta, dar toată lumea care pentru început numai testează, vrea ca banii să vină ca repede şi să fie mulţi. Nu mă supăr pe ei, că aşa gîndesc şi aşa fac. Bavarezii din poveste, după destăinuirile unui fecior de-al lor cu numele Luts (venit cîndva la practica agricolă în ţara noastră), a spus că părinţii lui au statut de fermieri ecologici de 32 de ani (plus 7 ani de cînd nu ne-am mai văzut = 39). Ei au preluat de la bunicii lui, care le-a lăsat moştenire inclusiv o sămănătoare din 1938, funcţionabilă pînă în prezent. Luts a dorit să vină la practica didactică în Moldova, fiind un strănepot al unui neamţ din sudul Basarabiei migrat ulterior în Germania. A venit să afle noutăţi despre agricultura ecologicăde la noi, fiindcă străbunicul lui aici a învăţat şi practicat meseria nobilă şi profitabilă. Alte comentarii? Scuze, nu.

De tot ce am filosofat eu, vă rog să uitaţi şi de agricultură ecologică să vă apucaţi, numai cu o singură condiţie: pentru roada pe care o veţi aduna să-i mulţumiţi lui Dumnezeu. Şi să nu vă vină gîndul să vă supăraţi pe anul fără mană cerească, ploaie sărată, secetă lungă, apă din izvoare necurată, cartoful de ţînc cărat, struguri putregăiţi, vinul înnăcrit, murăturile băloase, preţurile mici, muncă zădarnică, adică lehamite de aşa agricultură. Dar pentru a avea friptura cu mămăliga pe masă şi un pahar de linişte sufletească, să o luaţi de la capăt cu agricultura!!!

Asea M. TIMUŞ, dr.conf.entomolog, UASM