AGRICULTURA DIN TARILE LUMII (7)

Relaţia dintre agricultură şi industrie

Relaţia industrie-agricultură a reprezentat un element central al teoriilor privind dezvoltarea economică. Aproape toate teoriile economice au subliniat rolul determinant pe care industria îl are în dezvoltarea economică şi, din acest punct de vedere, agricultura a fost considerată veriga cea mai slabă din lanţul dezvoltării. Prima conexiune a agriculturii cu industria a reprezentat-o, din punctul de vedere al teoreticienilor, folosirea forţei de muncă necalificată din agricultură în industrie. Industria era cea menită să absoarbă forţa de muncă în surplus existentă în agricultură (să nu uităm că pentru unele ţări slab dezvoltate peste 90% din forţa de muncă este angajată în agricultură). În acest context, creşterea economică a fost definită în termenii transferului de forţă de muncă din agricultura de subzistenţă în industria cu orientare spre piaţă.

Industria reprezenta tot ceea ce era modern şi în expansiune, iar agricultura, tot ceea ce reprezenta tradiţional şi stagnare. Această accepţiune a relaţiei dintre industrie şi agricultură s-a dovedit, pe exemplul mai multor ţări, a fi o ipoteză greşită. Chestiunea principală care se punea era aceea de a garanta furnizarea continuă de produse agricole unui sector urban aflat în plină expansiune. Soluţia oferită de neoclasici de a creşte preţurile produselor agricole avea drept revers al medaliei resurse mai puţine pentru acumularea din industrie. În plus, relaţia dintre produsele industriale şi cele agricole este asimetrică: în timp ce hrana este indispensabilă pentru industrie, produsele industriale nu sînt indispensabile pentru agricultură.

O altă accepţiune a relaţiei dintre industrie şi agricultură a reprezentat-o agricultura ca produs pentru export. Analiza unei astfel de relaţii a avut drept ipoteză o piaţă protejată şi un sector industrial orientat către piaţa internă. Agricultura furnizează produse pentru piaţa externă, cumpără produsele industriei interne, care procură, pe această bază, bunuri de capital de pe piaţa externă. Nici acest tip de abordare a relaţiei industrie-agricultură nu este unul care să satisfacă realitatea. În primul rînd, premisa de la care se porneşte este aceea că termenii schimbului sînt daţi, ceea ce nu se întîmplă in realitate, ba mai mult decît atît, termenii schimbului au evoluat în defavoarea comerţului cu produse agricole. În altă ordine de idei, surplusul creat pentru sectorul industrial poate fi folosit într-un mod neproductiv, ceea ce implică o dezechilibrare a întregii relaţii.

Relaţia dintre industrie şi agricultură a fost, de asemenea privită prin prisma realizărilor industriei, respectiv industria asigură mai multe performanţe economice decît agricultura: un ritm de creştere de 7% pe an, mai multe şcoli, numărul copiilor care merg la şcoală a crescut de 4 ori, economiile interne au crescut de trei ori. Agricultura aceloraşi ţări a rămas însă în urmă, iar ceea ce este cel mai dramatic este faptul că producţia agricolă ţine cu greu pasul cu cererea de hrană, ceea ce a determinat agravarea unei serii de alte probleme. Eşecul relaţiei ”armonioase” dintre industrie şi agricultură pentru multe dintre ţările în dezvoltare derivă din mai multe cauze . Prima ar fi creşterea populaţiei, care a fost foarte rapidă. Acest lucru a exercitat o presiune foarte puternică asupra producţiei agricole, iar ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un surplus pentru export, s-a transformat în import de hrană. În al doilea rînd, Revoluţia Verde, în unele ţări, abia a început. În plus, pentru o serie de produse agricole, cercetarea ştiinţifică în ceea ce priveşte creşterea randamentelor agricole a fost neglijată, ceea ce a determinat pentru ţările producătoare de aceste produse pierderi şi nu cîştiguri (produse tropicale, în special). Acelaşi lucru este valabil şi pentru creşterea animalelor.

În ciuda pătrunderii tehnicii moderne şi a noilor tehnologii în agricultură, reţeaua de asigurare a serviciilor pentru agricultură (îngrăşăminte, irigaţii, mecanizare) este extrem de deficitară în ţările în dezvoltare, ceea ce reduce randamentele agricole foarte mult. Chiar dacă s-au făcut unele progrese în construirea de căi de acces pentru zonele rurale, foarte multe rămîn izolate, iar facilităţile privind depozitarea produselor agricole, a culturilor, în general, sînt deficitare. O altă problemă extrem de delicată şi controversată, în acelaşi timp, o reprezintă reformele rurale în ţările în dezvoltare. Unele reforme au fost total lipsite de eficienţă, iar altele nu au ţinut cont de realităţi sau tradiţii. Pentru multe ţări în dezvoltare, reformele rurale rămîn o problemă de durată.

Nu în ultimul rînd, rămînerea în urmă a agriculturii în ţările în dezvoltare se datorează şi termenilor schimbului. Preţurile mondiale la produsele agricole sînt în continuă scădere, în timp ce la produsele manufacturate în continuă creştere. Acest fapt a constituit un ascendent al industriei asupra agriculturii şi un motiv pentru o opţiune pro-industrială. De altfel, exporturile de produse manufacturate ale ţărilor în dezvoltare au crescut permanent. În plus de aceasta, populaţia agricolă din ţările în dezvoltare, deşi este numeroasă, este slab organizată şi nu exercită în mod concret nici un fel de presiune asupra guvernelor pentru subvenţii sau creşterea preţurilor. Apoi, nu trebuie uitat că cei mai mari producători şi exportatori de produse agricole sînt ţările dezvoltate, ceea ce îngreunează accesul ţărilor în dezvoltare pe pieţele acestora. În planul consecinţelor unei agriculturi de subzistenţă am subliniat deja sărăcia, inegalităţile în distribuirea veniturilor, regresul industriei. O industrie puternică nu poate fi construită în lipsa unei agriculturi performante. Nu se pune problema unei opţiuni între industrie şi agricultură. Singura opţiune este o industrie puternică, bazată pe o agricultură capabilă să hrănească populaţia unei ţări, să ofere pentru populaţia angajată în acest sector puterea de cumpărare necesară sporirii cererii de produse industriale. (va urma)