Agricultura în România

România este una dintre ţările europene cu cel mai ridicat potenţial în sectorul agricol, avînd a şasea cea mai mare suprafaţă agricolă utilizată dintre ţările UE, însă se confruntă cu un randament foarte scăzut al producţiei agricole, din cauza mai multor factori. Astfel, România avea la nivelul anului 2013 o suprafaţă agricolă utilizată de 13,9 milioane de hectare, după cea a Franţei (29 milioane ha), Spania (23,6 milioane ha), Marea Britanie (17,3 milioane ha), Germania (16,7 milioane ha) şi Polonia (14,4 milioane ha), dar mai mare decît cea de care dispuneau Italia (13,1 milioane ha), Ungaria (5,3 milioane ha) sau Bulgaria (5,1 milioane ha), arată o analiză a PwC România.

Aproximativ 60% din suprafaţa agricolă utilizată a României (8,2 milioane ha) o reprezintă terenul arabil, iar din această suprafaţă circa două treimi sînt folosite pentru culturi de cereale. Astfel se face că România este unul dintre cei mai mari 10 exportatori de cereale din lume (locul 9 în lume la exportul de grîu şi locul 6 la exportul de porumb). Deşi cea mai mare parte a suprafeţei cultivate este utilizată pentru cereale, acestea generează mai puţin de 25% din valoarea producţiei agricole totale (în valoare de 14,2 miliarde de euro în 2015).

Ponderea agriculturii în Produsul Intern Brut al României a scăzut constant în ultimii 20 de ani. De la 22,6 în 1993 la sub 5% din PIB în 2015. Această scădere a venit pe fondul transformării structurale a economiei româneşti, de la o economie preponderent industrial-agrară, la una bazată în principal pe servicii. Deşi contribuţia agriculturii la PIB este în scădere, România are în continuare cea mai mare pondere a sectorului agricol în structura PIB dintre toate ţările din Uniunea Europeană, de 3 ori şi jumătate mai mare decît media europeană. În plus, la nivelul anului 2014, agricultura angaja 27,3% din populaţia activă a României, de peste 6 ori mai mare decît media europeană de 4,4% din populaţia activă.

Ponderea forţei de muncă din România ocupată în agricultură avea în 2014 o valoare destul de apropiată de cea înregistrată în 1992, deşi ponderea agriculturii în PIB a scăzut de peste patru ori în aceasta perioadă, semnalînd pierderi importante de eficienţă. Practic, valoarea adăugată brută pe persoană ocupată în agricultură se ridica în anul 2013 la doar 18% din media Uniunii Europene, iar situaţia este şi mai îngrijorătoare dacă ne raportăm la ţările din Europa de Vest. Valoarea adăugată brută generată de o persoană ocupată în agricultură în România este de doar 7% din cea generată în Franţa, respectiv 9% din cea generată în Spania. Dacă luăm în considerare valoarea adăugată brută la hectar, România se situează tot pe una dintre ultimele poziţii, aceasta fiind în jur de 600 euro/ha (2013). Prin comparaţie, în ţările din Europa de Vest valoarea adăugată brută la hectar depăşeşte 1.000 euro/ha.

Aproximativ 85% din totalul forţei de muncă din agricultură este nesalariată – lucrînd pe propriile exploataţii agricole de subzistenţă. Prin contrast, ponderea medie a lucrătorilor nesalariaţi din sectorul agricol în UE este de 72%, iar în unele state chiar cu mult mai redusă (Spania - 50%, Franţa – 63,1%, Germania – 55,8%). Randamentele României sînt în urma mediei europene cu 37,1% la producţie de grîu şi 49,3% la producţia de porumb, iar România este depăşită de multe ţări din Europa Centrală şi de Est la acest capitol. Randamentele slabe în producţia de cereale limitează volumul, valoarea şi contribuţia la PIB a producţiei anuale de cereale.

România suferă de cea mai acută problemă de fragmentare a proprietăţii în agricultură dintre toate ţările din Uniunea Europeană şi are o mărime medie de exploataţie similară cu Malta sau Cipru, ţări insulare cu suprafeţe agricole mult mai mici decît cea a României, potrivit raportului PwC. Aproape 75% dintre fermele din România au sub 2 hectare, iar ponderea fermelor sub 10 hectare este de 98% din total ca număr şi 39% din total suprafaţă agricolă utilizată. La polul opus, fermele cu dimensiuni de peste 100 hectare reprezintă doar 0,5% din numărul total, dar exploatează 49% din suprafaţa agricolă. În contrast cu celelalte alte state europene, segmentul fermelor mijlocii, între 10 şi 100 de hectare, este relativ slab reprezentat în România.

Forţa de muncă din sectorul agricol românesc prezintă un nivel de instruire inadecvat în raport cu cel al altor state europene. Astfel, conform datelor Comisiei Europene, 96,4% dintre fermierii români au declarat că şi-au însuşit cunoştinţele în domeniul agricol strict pe baza experienţei practice, faţă de 70,9% dintre fermieri la nivelul Uniunii Europene Nivelul de instruire al fermierilor din România se situează sub cel al statelor membre precum Ungaria şi Polonia, în cazul cărora 17,9%, respectiv 47,8% dintre fermieri raportează că au avut parte de instruire formală de bază şi completă în domeniul agriculturii.

O altă problemă caracteristică sectorului agricol românesc din perspectiva resurselor umane o reprezintă faptul că nu există un statut profesional clar definit al agricultorului. Acest lucru are implicaţii puternice, pe plan fiscal şi al asigurărilor sociale şi asistenţei de sănătate. Cu un nivel redus al capitalizării în agricultură, România se află pe penultimul loc din Uniunea Europeană din perspectiva capitalizării exploataţiilor agricole. Printre cauzele acestui grad scăzut de capitalizare se numără şi nivelul mare de fragmentare (lipsa economiilor de scară şi a posibilităţii de a obţine cu uşurinţă finanţare), venituri mici la nivel de fermă şi lipsa instruirii agricole în rîndul fermierilor. Simptomele capitalizării scăzute în agricultură sînt numeroase şi afectează în mod semnificativ randamentele producţiei. De exemplu, dotările tehnologice ale exploataţiilor agricole sînt rudimentare. Spre exemplu, mai puţin de 2% din exploataţiile din România deţin cel puţin un tractor. Principala piedică în calea dotării tehnologice a agricultorilor români o reprezintă suprafaţa redusă a exploataţiilor agricole, care nu permite utilizarea eficientă a mijloacelor tehnologice moderne şi nici nu justifică investiţia în acestea, prin prisma recoltelor obţinute. O altă problemă o reprezintă lipsa de acces la infrastructură necesară, cum ar fi combustibilul lichid. Toate ţările din UE, inclusiv Ungaria şi Bulgaria, au atins o acoperire de 100% a zonelor agricole cu infrastructură de combustibil lichid, în timp ce în România acoperirea este de doar 56%.

România este mult în urma altor ţări europene şi din punctul de vedere al sistemului de irigaţii, în condiţiile în care secetele afectează frecvent peste 50% din terenul agricol, dar numai 12% din terenul agricol dispune de irigaţii viabile. Principalele probleme care limitează dezvoltarea sistemului sînt: fragmentarea ridicată a exploataţiilor agricole, care rezultă în multe ferme de dimensiuni mici şi foarte mici, ce nu dispun de resursele economice necesare pentru repornirea sistemelor de irigaţii, proiectarea sistemelor de irigaţii pentru exploataţii extinse, în condiţiile în care în prezent gradul de fragmentare a exploataţilor agricole este foarte ridicat, infrastructura şi echipamentele de irigaţii învechite şi energofage. România este în urma celorlalte state membre UE din punctul de vedere al cheltuielilor fermierilor cu produse de protecţie a plantelor, care este încă un factor care afectează randamentele din agricultură. România este pe penultimul loc din UE din perspectiva cheltuielilor din bugetul de stat pentru agricultură. Aceasta statistică nu spune povestea completă, deoarece o mare parte din investiţiile în agricultura din România vin din programe ca Programul Naţional de Dezvoltare Rurală sau Politica Agricolă Comună care sînt finanţate în mare parte din bani europeni.

Potrivit datelor Consiliului fiscal, sectorul agricol are a doua cea mai mare pondere din evaziunea fiscală totală din România, 9% sau aproximativ 1,7 miliarde Euro. Segmentul din agricultură în care acest tip de evaziune fiscală se manifestă cel mai puternic este cel al vînzării produselor agricole primare, mai ales cereale şi legume-fructe. Producătorul vinde producţia direct din cîmp şi aceasta ajunge la consumatorii finali la un preţ de cîteva ori mai mare, iar sumele nedeclarate între momentul cumpărării de către intermediar şi vînzarea finală intră în evaziune. Agricultura este de asemenea afectată puternic de fenomenul muncii „la negru”, însă acesta este mai greu de cuantificat, în condiţiile în care se practică pe scară largă agricultura de subzistenţă şi munca familială, neremunerată. (va urma)