AGRESIVITATEA PRO-UNIONISTA SI REALITATILE MOLDOVENESTI

Am convingerea că povestea unei eventuale uniri a Republicii Moldova cu România a fost concepută înainte de declararea prudentă a independenţei faţă de URSS a tînărului stat moldovenesc. Strategii care au lansat curentul unionist au ştiut cu ce entităţi au de-a face, au anticipat calitatea limitată, obtuză a generaţiilor de politicieni din anii 90 şi de după. În România şi în Republica Moldova, capitalismul primitiv şi „democraţia originală” au fost monitorizate şi determinate de către foştii securişti şi nomenclaturişti români şi sovietici. Rostul existenţei curentului unionist nu este cel al unirii României cu Moldova, ci al individualizării specifice a Statului Republica Moldova – un Stat identificabil ca fiind multietnic, permanent ori conjunctural disputabil ca apartenenţă la România ori Rusia, dar, în final, un Stat independent şi tampon între Est şi Vest, cu perspective de paradis fiscal, aşa cum deja a început să se prefigureze.

La începutul anilor 1989-1991, în afara unor amintiri distorsionate ori estompate de timp, în teritoriul Republicii Moldova nu exista nimic românesc, nici o coerenţă identitară pro-românească, pentru că aici nu au existat „celule spirituale de rezistenţă în timp a românismului”. Cazurile răzleţe de indivizi care, chipurile, şi-au asumat apartenenţa românească nu au însemnat nimic atîta vreme cît ele nu s-au manifestat la nivel de grupuri de rezistenţă. Cazurile răzleţe despre care vorbim, eroizate indecent astăzi, au fost mai curînd nişte acte de teribilism, iertate se pare de către sovietici, atîta timp cît protagoniştii lor n-au ajuns muritori de foame în acele vremuri. Din păcate, cazurile singulare autentice şi de bună credinţă au intrat în anonimat, chiar dacă nu au fost de o reală rezonanţă în rîndul populaţiei civile din Moldova Sovietică.

Au existat şi mai există încă, după 1990, moldoveni care au trăit în componenţa Regatului României. Consider că este abuziv să credem că aceşti oameni au apucat să treacă pragul anilor 90 cu nostalgii româneşti. În 45 de ani trăiţi în URSS, ei au reuşit să devină nişte adevăraţi şi loiali cetăţeni sovietici, iar asta şi pentru că scurta lor existenţă în componenţa Regatului României nu le-a permis un ataşament românesc pe viaţă. Acei bătrîni care evocă nostalgii româneşti interbelice mint, iar aici mă refer cu precădere la cei care s-au erijat în mari lideri naţionali în lupta pentru istoria României reîntregite şi limba română. Dacă „nostalgiile româneşti” ale lor ar fi autentice, se pune întrebarea: de ce nu şi-au învăţat şi copiii să cunoască limba română, ci doar rusa?

Curentul unionist de după 1990, de care fosta Securitate română şi neocomuniştii lui Ion Iliescu, ex-preşedinte român, nu sînt deloc străini, a fost iniţiat ca o „strategie destabilizatoare bine controlată pe termen lung”, dar care, ulterior, a fost extins şi ca o afacere bănoasă profitabilă. Am scris, cred, sute de pagini despre această afacere, cu probe şi argumente de necombătut, multe dintre ele confirmate în timp, motiv pentru care nu mai insist cu alte amănunte.

În 1991, Republica Moldova şi-a declarat independenţa de Stat faţă de fost URSS. România a fost prima ţară care i-a recunoscut independenţa. Ulterior, Republica Moldova a fost recunoscută de ONU, devine membră a Consiliului Europei în 1995 şi este Stat membru al mai multor organisme internaţionale. Curentul unionist începe să se afirme la scenă deschisă o dată cu adoptarea declaraţiei de independenţă. Să reţinem că o contrareplică la unionism a fost şi pretextul războiului de pe Nistru din 1991-1992.

În contextul celor arătate pînă acum, constatăm că intensificarea curentului unionist după 1991 a fost una dintre cele mai destabilizatoare provocări. Republica Moldova abia se despărţise de URSS, iar peste noapte se pomeneşte că i se impune să se unească „istoric” cu o ţară despre care nu ştia nimic, pe care nu o cunoştea, în pofida comuniunii lingvistice şi a unui scurt trecut comun. Peste noapte, adică începînd cu 1991, în Republica Moldova apar lideri politici şi intelectuali unionişti de parcă toată viaţa lor au luptat cu Moscova sovietică în favoarea unirii fostei RSS Moldoveneşti cu fosta Republică Socialistă România.

Fireşte că toţi aceşti moldovenii pro-români făcuseră parte din categoria celor privilegiaţi de fosta URSS. Fireşte că toţi aceşti moldovenii pro-români au devenit agenţi plătiţi de Bucureşti, deşi, am convingerea, cam toţi erau „agenţi politici dubli”, iar Bucureştiul nu avea cum să nu ştie acest lucru. L-a ştiut prea bine, iar o dovadă constă şi în aceea că dintre moldoveni i-a preferat ca agenţi politici şi civici ai unionismului pe cei mai corupţi şi compromişi lideri. Păi numai cu astfel de oameni se pot face afaceri bănoase necurate, în contextul în care unionismul devenise şi o spălătorie de bani, nu doar un proiect politic anemic şi subversiv!

Proaspăt ieşită de sub tutela URSS, Republica Moldova nu avea nevoie de presiunile unioniste ale unui Bucureşti despre care nu avea habar. E ca şi cum un fustangiu s-ar duce la o văduvă tînără, după ce aceasta şi-a înmormîntat soţul cu o zi înainte, şi i-ar propune să se culce cu el, promiţîndu-i că îi va achita datoriile făcute cu înmormîntarea fostului soţ, dar doar în partea cu masa de pomenire.

Făcînd un arc peste timp, constatăm că România, Republica Moldova şi unionismul de astăzi sînt la acelaşi nivel agresiv şi sălbatic ca în 1991. Ambele ţări sînt guvernate de către urmaşii corupţi şi mafioţi ai celor care au monitorizat şi determinat atunci capitalismul primitiv şi „democraţia originală”, iar unionismul este la fel de agresiv şi instituţionalizat ca o afacere sponsorizată de nu se ştie cine. Unionismul de astăzi, însă, se înscrie şi într-un spectru mult mai extins, în spaţiul european, al tendinţelor secesioniste ale unor provincii. Conform noilor strategii, liderii români şi moldoveni ai unionismului, prin acţiunile lor, trebuie să se sincronizeze cu tendinţele separatiste, de autonomie pe criterii etnice, ale ungurilor din România ori ale găgăuzilor, deocamdată, din Moldova.

În România, a existat o tentativă nereuşită, la Târgul Mureş, în Martie 1990, iar în Moldova a existat una reuşită în urma războiului de pe Nistru din 1991-1992. În anii 1991-1992, la nivel european general vorbind, tendinţele unor minorităţi naţionale de a-şi declara autonomia pe criterii etnice faţă de Statul din care făceau parte nu se puteau ancora în modelul destrămării fostei Iugoslavii. Transnistria a fost o excepţie într-un spaţiu de excepţie. Mai tîrziu, a apărut „modelul Kosovo”, precum şi tendinţele separatiste din Spania (mai acute), Italia, Belgia etc. Dacă State puternice cu o conştiinţă identitară ne-exhibată strict doar prin declaraţii sforăitoare, doine şi alte cîntece de jale patriotică pot găsi soluţii de păstrare a Statului naţional indivizibil, o ţară ca România, chiar dacă este membră a NATO şi a UE, poate deveni victima „destructurării prin autonomia etnică a maghiarilor” tocmai în virtutea unor norme, principii şi valori europene pe care nu şi le-a asumat niciodată, despre care nu va înţelege de ce acestea se pot aplica doar românilor, nu şi polonezilor, bulgarilor, sîrbilor, neţilor etc. Cît rău poate face unionismul României numai liderii partidelor unioniste moldoveneşti ştiu!

Vreau să se înţeleagă că ştiu bine că există foarte mulţi tineri români entuziaşti care cred în „idealul unionist”, iar aici mă refer şi la cei care au parcurs 1300 de kilometri de la Alba Iulia. Pe de altă parte, vreau să se înţeleagă că ştiu bine că entuziasmul acestor unionişti este exploatat şi manipulat cu cinism de către liderii lor, la fel cum a manipulat poporul român mafia politică a neocomunistului Ion Iliescu din 1990 şi pînă astăzi.

Am văzut că forţele de ordine moldoveneşti i-a cam ciomăgit, i-a agresat şi sabotat pe unioniştii veniţi din România la Chişinău, pe 1 Septembrie. Fireşte că, în norme strict democratice şi de aplicabilitate operativă, nu le dau dreptate poliţiştilor moldoveni, însă, la urma urmei, ei au aplicat forţa împotriva unor cetăţeni străini care, prin acţiunile lor asumate, atentau la integritatea teritorială a Republicii Moldova. Poliţiştii moldoveni au aplicat forţa împotriva cetăţenilor unei ţări ale cărei Jandarmerii comite cele mai atroce violenţă împotriva unor manifestanţi paşnici care nu cer dezintegrarea teritorială a României.

Dacă Moldova, constituţional, este un stat neutru, dacă Moldova este recunoscută la ONU şi, prima, de România, ce cauţi tu, cetăţean român, la Chişinău ca să spui că „Basarabia e România”? Păi cum să nu fii ciomăgit de forţele de ordine subordonată unei guvernări, fireşte că ticăloasă ca şi cea de la Bucureşti, recunoscute de întreaga comunitate internaţională? Păi, eu, ca român, nu aş proceda la fel ca şi poliţiştii moldoveni faţă de un ungur de la Budapesta, care ar spune că Transilvania este Ungaria, adică l-aş ciomăgi?

Mihai CONŢIU

Socialmai mult
19.10.18 - 18:21
19.10.18 - 18:20
19.10.18 - 16:27
19.10.18 - 14:12
19.10.18 - 13:41
19.10.18 - 13:38
19.10.18 - 10:02
18.10.18 - 17:20
18.10.18 - 15:24
18.10.18 - 13:03
17.10.18 - 19:45
17.10.18 - 17:34
17.10.18 - 14:08
17.10.18 - 13:32
16.10.18 - 18:40
16.10.18 - 16:39
16.10.18 - 11:51
15.10.18 - 17:45
15.10.18 - 17:40
15.10.18 - 16:44