De la mitul plăcerilor la realităţile stricte din Palatul Sultanilor

Haremul, care în arabă înseamnă „loc interzis”, a ajuns să fie sinonim cu tot felul de imagini care fluctuează de la un paradis al plăcerilor carnale la o închisoare a femeilor ajunse pe mîna otomanilor sau a arabilor. Ce este adevărat şi ce nu din poveştile fanteziste ţesute în jurul acestei instituţii vedem în cele ce urmează.

Despre această instituţie s-au păstrat foarte puţine detalii – şi multe dintre reprezentările pictorilor din diverse epoci sînt doar legende fanteziste. De fapt, căsătorii multiple întîlnim în diferite timpuri şi părţi ale lumii: de la faraonii egipteni la împăraţii Chinei şi pînă la diverşi lideri africani. Interesant este însă că ele se fac în ambele sensuri. În vreme ce noi cunoaştem mai mult forma poligină, sub forma haremurilor de la musulmani (toate acestea compuse din femei), trebuie spus că în mai multe regiuni din Tibetul de azi se practică căsătoriile poliandre, în care o femeie se căsătoreşte cu toţi fraţii soţului ei. Se cunoaşte faptul că haremul este una dintre temele favorite ale mişcărilor feministe cînd se aduce vorba despre exploatarea femeilor de către bărbaţi. Totuşi, astfel de exemple ca acela din Tibet – şi el nu e singular – pot releva alţi indicatori ce ţin de stil de viaţă, tradiţie, cultură etc.

O formă de organizare socială asemănătoare familiei

Ne vom opri de această dată doar asupra haremului ca instituţie în lumea otomană. Haremul constituie, astfel, o formă de organizare socială asemănătoare familiei. Pe de altă parte, acest cuvînt face referiri şi la partea „arhitecturală”, deoarece haremul constituie şi aşezămîntul specific activităţii pe care o semnifică, în sensul că este un adevărat complex, cu spital, dormitoare, moschei.

Fiecărui musulman religia îi dă voie să îşi ia patru soţii, care urmează să locuiască în această parte a casei. În cazul sultanilor, pe lîngă soţii mai existau: concubine, cadîne şi sclave, numărul lor fiind impresionat. Din acest motiv, haremul de la Topkapi, care a fost extins după incendiul din 1665, are un spital, o spălătorie, 2 moschei, chioşcuri şi 300 de camere, pe lîngă alte servicii, ridicîndu-se pe mai multe niveluri.

Lăsînd deoparte confuziile din care mulţi au dezvoltat teorii şi materiale de propagadă – printre care acelea că haremul era închisoarea femeilor, locul unde se făceau tot felul de orgii sexuale sau, dimpotrivă, că numărului prea mare de cadîne făcea ca unele dintre ele să îmbătrînească şi să moară virgine pentru că sultanul nu avea timp de ele – haremul otoman avea o serie de reguli stricte şi clare.

El făcea parte integrantă din sistemul de robi (kul) pe care se baza întreaga societate otomană, nu doar cea a Palatului Imperial. Palatul Sultanilor era centrul guvernării statului otoman. Guvernatorii, comandanţii militari şi toţi cei care exercitau autoritatea imperială veneau din Palat şi erau servitorii/robii sultanului. În palat ei primeau o educaţie specială, după care erau numiţi în diverse funcţii de stat.

Robii datorau totul sultanului şi de aceea legăturile cu familia creştină sau de o altă religie decît cea islamică erau retezate încă de la intrarea în devşirme. Copiii erau recrutaţi la vîrste fragede pentru a deveni robi ai sultanului (la 3-7 ani), doar de la familiile creştine sau de o altă religie decît cea musulmană, din toate regiunile care aparţineau exclusiv Imperiului. Aşadar, recrutarea robilor avea loc doar din raiale şi din provinciile guvernate de paşa-le. Acestora se adăugau şi robii proveniţi din conflicte.

Pînă la Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, alegerea vizirilor se făcea dintre musulmanii nativi, în particular ulema-le. După ce acesta a ales un Mare Vizir dintr-o veche familie de birocraţi, la moartea acestuia, ienicerii instigaţi de paşa-lele provenite dintre robi l-au ucis într-un mod brutal şi au impus regula ca Marele Vizir să vină doar dintre oamenii cu status de robi. Trebuie spus că robi nu puteau fi copii ai musulmanilor, iar motivul era acela că în cazul în care aceşti copii vor ajunge în diverse funcţii îşi vor sprijini familia mai mult decît pe sultan. Mentalitatea otomană despre sclavi şi robi nu este asemănătoare cu cea general vehiculată. Fiecare dintre aceşti indivizi avea propria şansă de a deveni o personalitate pe criterii de merit.

Haremul, parte integrantă a sistemului de robi

Dacă de robii băieţii, care urmau să devină paji şi să ocupe diverse funcţii în cadrul administraţiei palatului sau a birocraţiei de stat, se ocupa kapi agasi (eunucul alb), superintendentul întregului Palat, de roabe se ocupa harem agasi (eunucul negru). Rolul acestuia va creşte mereu în momentul în care influenţa uneia dintre soţii sau a haremului în ansamblu îşi va face simţită prezenţa asupra sultanului, cum este cazul Roxelanei.

În privinţa numărului, trebuie spus că pe la 1475 erau 400 de femei sclave în Palatul de la Topkapi. Toate aceste fete treceau printr-un proces de educaţie şi instruire. În tradiţia otomană se obişnuia concubinajul alături de sclave, concomitent cu mariajul legal pentru reproducere. Sclavia concubinajului presupunea şi ea folosirea sclavelor femei pentru reproducere; dar copiii proveniţi din relaţiile cu sclavele concubine, spre deosebire de cei proveniţi din relaţiile cu soţiile legale, nu erau recunoscuţi pentru moştenire. Între soţiile şi concubinele din Harem exista întotdeauna competiţie.

În timp s-a evoluat de la poziţia de sclavă concubină la cea de preferată, ceea ce presupunea o potenţiala recunoaştere a drepturilor moştenitorilor proveniţi din relaţiile cu Sultanul. Puterea femeilor din Harem era direct exercitată în poziţiile pe care le ocupau în cadrul familiei. Deşi nu erau legitimate cu titlu de favorită, ele puteau accede la titlul de „sultan kadin”, ceea ce le consolida poziţia în ierarhia din harem.

Cînd ajungeau la palat, fetele erau novice – acemî-i. Sub supravegherea kahya kadin-ei, femeia supraintendent, ele erau formate ca femei rafinate. Învăţau principiile islamului, dar în acelaşi timp şi alte îndemînări: broderia, cusutul, dansul, cîntatul, folosirea instrumentelor muzicale, teatrul de marionete, nararea etc. Ca fiecărui paj căruia i se încurajau aptitudinile, femeile din harem erau încurajate să se dezvolte fiecare în diverse direcţii. În timp, novicele dobîndeau diferite ranguri: cîriye, şagird, gedikli (fecioare în aşteptare) şi usta. Din ultima categorie erau alese femeile care ajungeau efectiv în patul sultanului. Acestea se numeau haseki, favorite. Dintre ele erau alese cele patru soţii (patru este cifra considerată canonică de legea islamică). Acestea deveneau kadin, cadîne. Totuşi, dacă o favorită năştea un copil de sex masculin, ea devenea baş-kadin şi se bucura de întîietate între celelalte femei, primind chiar un apartament separat pentru ea şi copiii săi. Un statut special îl aveau soţiile canonice, luate de sultani dintre fiicele diverşilor conducători străini. Ele ajungeau direct în vîrful ierahiei, dar sultanul putea să aibă o altă favorită.

Revenind la Suleyman Magnificul şi la epoca sa, atît serialul turcesc, cît şi istoricii vorbesc despre influenţa pe care o sclavă ruteană, Roxelana, ajunge să o manifeste asupra sultanului, unul dintre cei mai puternici oameni ai secolului al XVI-lea. Ea va deveni Hurrem Sultan, soţie oficială, ceea ce nu se obişnuia, şi va fi favorizată împreună cu copiii ei. Mai mult chiar, dragostea lui Suleyman pentru aceasta va face ca el să ia multe decizii, inclusiv de strategie politică şi diplomatică, influenţat sau împreună cu Roxelana. Lucrurile acestea sînt oarecum excepţionale într-o oarecare măsură pentru că nu vorbim de o căsătorie monogamă; pe de altă parte, se deschide în istoria imperială otomană o perioadă în care haremul capătă o influenţă extrem de mare.

Cine conducea haremul?

Cea care stăpînea efectiv haremul era mama sultanului în funcţie – valide sultan. Aceasta putea fi, de multe ori, o fostă favorită a sultanului defunct, nu neapărat una dintre soţiile recunoscute de şeriat, legea islamică. În aceste condiţii, a existat chiar o perioadă, 1574-1687, în care căsătoriile canonice nu au fost încurajate, iar influenţa valide-sultan-elor a crescut foarte mult. Eunucul negru se afla în aceeaşi relaţie de subordonare faţă de valide-sultan, precum eunucul alb faţă de sultan. După moartea mamei sultanului, prima cadînă devenea conducătoarea haremului.

Femeilor nu le era îngăduit să îl întîlnească oricum pe sultan. Ele trebuiau să se ascundă cînd auzeau papucii de casă ai acestuia ţintuiţi în cuie din argint. Nu era permis ca sultanul să se îndrăgostească de vreo novice. Personalul haremului ca şi pajii primeau un stipendiu zilnic şi o înzestrare cu haine, fiecare avînd o uniformă specială. Ideea că 400 sau mai multe femei stăteau timp de zeci de ani la dispoziţia unui sultan este greşită pentru că multe fete deveneau soţii ale pajilor atunci cînd aceştia părăseau Palatul pentru servicii în afara acestuia. Recrutarea şi ieşirea din serviciul direct al sultanului erau procese continue.

Cele mai multe dintre femei nu erau prezentate sultanului, ci numai acelea de o extraordinară frumuseţe şi talent, văzute ca nişte potenţiale concubine, erau pregătite pentru acest pas. Ele erau învăţate să danseze, să recite poezii, să cînte la diverse instrumente muzicale şi iniţiate în arta erotică. Numai cele mai dotate si talentate ajungeau să fie prezentate sultanului.

Despre eunuci şi paza haremului

Paza haremului era asigurată de eunucii negri, şeful acestora fiind Marele Eunuc Negru. Termenul de eunuc provine din greaca veche şi semnifică „păzitorul dormitorului”, însă meseria era mult mai veche. Eunucii negrii erau, de obicei, capturaţi din Egipt, Abisinia sau Sudan şi transportaţi pe Marea Mediterana către tîrgurile de sclavi din Mecca, Medina, Beirut, Izmir sau Istanbul. Exista o regulă ca toţi eunucii, albi sau negri, să fie castraţi înainte de a ajunge pe pieţele de sclavi deoarece în zonele islamice operaţia era interzisă. Totuşi, folosirea sclavilor castraţi nu era reglementată, permiţîndu-se aşadar folosirea lor.

Exista o diviziune a eunucilor: cei cărora li se îndepărtau testiculele cu ajutorul unui brici, rana fiind cauterizată apoi cu ulei încins, şi cei cărora le era îndepărtat penisul. Eunucii negri făceau parte din prima categorie, iar cei albi, din a doua. Ambele categorii erau folosite în Palatul Imperial de la Istanbul. Dacă eunucii negri se ocupau de paza haremului, cei albi făceau parte din administraţia Palatului şi de robii băieţi.

Revenind la paznicii haremului, Marele Eunuc Negru era corespondentul unui general de armată ocupînd funcţia de kizlar aga. El avea dreptul să se apropie de sultan oricînd şi să fie folosit ca mesager pentru mesaje private între sultan şi Marele Vizir, fiind totodată o legătură importanta între sultan şi mama acestuia, valide sultan. Kizlar aga avea obligaţia de a acompania fiecare femeie în interiorul dormitorului sultanului şi era practic singurul bărbat care putea intra liber în harem pentru orice fel de urgenţă nocturnă. Avea şi funcţia de martor la căsătoria sultanului, la ceremoniile de naştere, ocupîndu-se personal de organizarea evenimentelor imperiale – petrecerile de circumcizie, nunţi şi sărbători. De asemenea, avea puterea şi obligaţia de a pedepsi orice femeie din harem acuzată de crimă, ducînd-o la locul de execuţie, punînd-o în sac şi aruncînd-o în Bosfor, pe malul căruia este aşezat palatul Topkapı.

Începînd cu Suleyman, puterea şi influenţa haremului asupra sultanului sporesc. În timp, aceştia au renunţat să îşi mai conducă campaniile militare, să fie tot mai apropiaţi haremului şi izolaţi de realităţile politice. Acest fapt a dus şi la creşterea importanţei Marelui Eunuc Negru, dar şi la declinul Imperiului Otoman.

Ciprian PLĂIAŞU