Cetăţenia română pentru moldoveni face şi ea parte din schemă

Aniversarea atît de gălăgioasă şi exagerată a împlinirii a o sută de ani de la unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu Regatul României, în adevărata ei substanţă, este mai mult decît o sărbătoare oarecare şi firesc de marcat. Deşi a fost un eşec în ceea ce priveşte numărul de participanţi – organizatorii anticipau prezenţa a o sută de mii, iar în realitate au fost între 5 şi 7 mii, în care sînt incluşi şi cei circa 2000 de români veniţi aici în mod organizat –, hărmălaia făcută şi pumnii bătuţi cu mîndrie patriotică în „piepturile de aramă” de către unii participanţi sau lideri pe canalele mediatice au avut drept receptor-ţintă UE şi SUA. Observăm că manifestaţia unionistă de la Chişinău, oricît de banală a fost în perspectivele reprezentativităţii, nu şi-a găsit corespondent pe măsură şi în România, exceptînd aici festivismul fals şi demagogic din şedinţa festivă a Camerelor reunite ale Parlamentului României.

Pe ici, pe acolo, în România a fost marcat acest centenar tot prin intervenţia organizatorică a unor activiştii moldoveni sprijiniţi de către „românii lor de legătură”. În realitatea dezolantă pentru moldovenii unionişti, majoritatea românilor conştienţi nu vor unirea cu Moldova, nu vor ca din această pricină să sărăcească de două ori mai mult decît sînt acum, dar nu vor nici să piardă o bucată însemnată din teritoriul Transilvaniei de dragul unirii cu o Moldovă atît de scindată şi disputabilă.

La urma urmei, culmea împlinirii Regatului României a fost unirea naturală cu Transilvania de la 1 Decembrie 1918. Spre deosebire de moldovenii majoritari din fosta Republică Democratică Moldovenească, care au fost aduşi pe căi nu tocmai oneste în componenţa României de către politicienii momentului ca fiind cea mai convenabilă oportunitate, majoritatea românilor transilvăneni şi-a dorit întotdeauna unirea cu românii din vechiul Regat. Transilvănenii au simţit şi trăit dintotdeauna aidoma tuturor românilor, nu acelaşi lucru s-a întîmplat şi nici nu se întîmplă cu majoritatea cetăţenilor fostei Republicii Democratice Moldoveneşti şi ai actualei Republici Moldova. 1 Decembrie este Ziua Naţională a României, nu 27 Martie.

Ca şi în perioada care a precedat şi s-a succedat după unirea de la 27 Martie 1918, soarta oamenilor a fost decisă de politicieni, nu prin consensul majorităţii cetăţenilor. La fel se întîmplă şi acum. Începînd cu 1991 şi continuînd şi în zilele de astăzi, România nu a jucat niciodată cinstit cu Republica Moldova. Nu a ajutat niciodată această ţară fără să ceară ceva în schimb, iar aici este vorba doar de concesii politice şi beneficii personale meschine. România nu a pus niciodată, pînă acum, umărul la dezvoltarea şi bunăstarea Moldovei în mod dezinteresat. În schimb, bani de propagandă proromânească au fost investiţi cu nemiluita.

Dincolo de faptul că cei care au mînuit aceşti bani, românii donatori şi moldovenii beneficiari, în egală măsură, şi-au ridicat simţitor nivelul de trai personal. Românii i-au somat permanent pe moldovenii abia ieşiţi de sub tutele URSS să afirme răspicat că sînt români, vorbesc limba română şi recunosc doar istoria românilor. Felul în care au fost şi sînt somaţi moldovenii în aceste circumstanţe poate fi exemplificat şi astfel: o femeie, cu chiu, cu vai, reuşeşte să divorţeze de un bărbat de care era sătulă pînă peste cap şi este extrem de fericită că a scăpat, chiar dacă a rămas foarte săracă. Imediat după divorţ, profitînd de sărăcia ei, un vecin mai avut tot insistă s-o ia de nevastă, făcîndu-i tot timpul tot felul de nimicuri de cadouri. Acestui crai insistent nu-i trece deloc prin minte gîndul că biata femeie are nevoie de un timp îndelungat să-şi reanalizeze viaţa avută, să se deprindă cu noul statut şi să cumpănească în linişte la ce va dori să facă în continuare. Acestui exemplu i se poate adăuga cel în care un om puternic forţează o femeie nevoiaşă să se mărite cu el chiar a doua zi după ce şi-a înmormîntat soţul mort într-un accident.

Ideea organizării zgomotoase a centenarului în Moldova, coroborată cu existenţa unui mare număr de moldoveni cu cetăţenie română, aşa cum scriam la începutul articolului, a avut drept receptor-ţintă UE şi SUA şi veţi vedea şi de ce. Începînd cu 1 Ianuarie 2019, pentru şase luni, România preia Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene.

Minţile înfiebîntate ale unor politicieni guvernanţi din România, dintr-o poziţie oficială şi responsabilă la nivelul UE, vor încerca să internaţionalizeze „dorinţa de unire cu România” a Republicii Moldova, exprimată simbolic prin „declaraţiile de unire” ale unor localităţi moldoveneşti, declaraţia simbolică din Parlamentul României din 27 Martie 2018, prin invocarea unui număr covîrşitor de moldoveni cu cetăţenie română, chiar dacă aceştia nu trăiesc în România şi nu şi-au luat cetăţenie pentru că se consideră români, iar auxiliar se va invoca faptul că aici se vorbeşte limba română, lucru stabilit printr-o decizie a Curţii Constituţionale, că se studiază în şcoli Istoria Românilor etc., etc.

Din poziţia oficială de deţinere a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, dincolo de propagarea „necesităţii unirii celor două ţări” în scopul obţinerii unei acceptări europene şi americane majoritare, este lesne de intuit că vor fi iniţiate negocieri directe cu Ucraina privind viitorul Transnistriei care, istoric, aparţine Ucrainei. Despre necesitatea unor astfel de negocieri, dar nu în contextul dat de noi, a vorbit recent şi Traian Băsescu. Dacă ar exista doar Ucraina, UE şi SUA pe globul acesta, ţinînd seamă de aspiraţiile proeuropene ale ucrainenilor şi concesiile care le-ar fi oferite de Bruxelles, „succesul românesc” al negocierilor cu Ucraina ar fi garantat.

Oricît vi s-ar părea de hazardat acest scenariu, am certitudinea că se urmăreşte transpunerea lui în viaţă. Poate fi o improvizaţie tipic românească, la fel ca toate improvizaţiile dezastruoase la care România a recurs aici din 1991. Autorii exaltaţi ai scenariului unirii celor două ţări refuză să admită că o astfel de unire nu o poate face niciodată România, ci doar dacă o doresc Rusia, Germania şi SUA. În plus, o piedică serioasă în cale finalizării unui astfel de scenariu o constituie moldovenii majoritari, care s-au deprins de mult cu propria lor ţară. Cînd spun moldovenii majoritari, mă refer la toţi cetăţenii Republicii Moldova, indiferent de originea lor etnică. O altă opoziţie care s-ar putea naşte faţă de această perspectivă unionistă este cea a românilor realişti din România, care nu vor dori o unire păguboasă pentru existenţa lor cotidiană.

Ţinem să reamintim că Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene va fi preluată de o Românie guvernată de penali, care este înfrăţită cu cea de la Chişinău şi, deci, o susţine şi o va şi sprijini la următoarele alegeri parlamentare din Moldova. În cazul în care Vladimir Plahotniuc va avea o viitoare majoritate parlamentară şi o guvernare controlate tot de el şi cu ajutor românesc „proeuropean”, scenariul unionist românesc al camarazilor români va fi desfiinţa chiar de către camaradul Plahotniuc. Oricît ar fi el de bolnav de putere, de permanentă îmbogăţire şi de control absolut, nu-i prost deloc. Doar n-o să admită Plahotniuc să devină un neica Nimeni în România, care să stea cu frica în sîn în aşteptarea DNA pentru a-l aresta, căci are de ce, inclusiv pentru fapte săvîrşite în România, ca, de exemplu, şi deţinerea ilegală a unui alt nume în paşaportul românesc, faptă inculpată penal. Numai un nebun îşi poate imagina că Plahotniuc are astfel de vise româneşti încît să renunţe la puterea absolută deţinută într-o „ţară a lui”, în favoarea calităţii de român simplu cu „perspective penale extrem de grave”! Deşi, la cîte îi permite acestui neobosit agent Cristian Tabără, apar totuşi nişte îndoieli!

Vom trăi şi vom vedea cum urmează să evolueze faptele, iar timpul de aşteptare nu-i chiar atît de lung pe cît pare!

Mihai CONŢIU