Nu demult mi-a fost dat să aud o povestire, pe care merită s-o îmbrac în această rubrică. O tînără cunoscută, de felul ei mai durdulie, dar foarte drăguţă, aspectuoasă şi plăcută, cu un caracter generos şi o fire binevoitoare, spunea cum suferă de cînd se ştie ea din cauza acestor kilograme în plus. Încerca să dea mărturisirii o tonalitate hazlie şi autoironică, numai că nu prea îi reuşea. Pentru că în acel moment ochii ei aveau culoarea amărăciunii. Însă cel mai dureros a fost s-o aud cum şi-a amintit că de fiecare dată cînd se ducea în ospeţie la bunică-sa, aceea o măsura din cap pînă-n picioare şi cu o voce nemulţumită mereu constata: „Da tu văd că n-ai mai slăbit deloc”.

Zău că par stranii asemenea bunici, pentru că în lumea întreagă acestea pare se că sînt singurele fiinţe care-şi iubesc nepoţii necondiţionat, îi iubesc indiferent de starea fizică sau succese. Dimpotrivă, bunicile sînt unicele cărora mereu le pare că nepoţii nu sînt bine alimentaţi, ba chiar sînt subnutriţi, şi întruna încearcă să le pregătească ceva bunişor.

Dar, acest articol este despre altceva. Despre impactul dramatic al criticilor faţă de copii. Este aşa o bună zicală persană: numeşte-l o săptămînă pe cineva „măgar” şi a opta zi acesta va cere fîn. Aşa e şi în contextul care ţine de dilema – e bine sau nu să lauzi copilul. Bineînţeles că e bine, ba chiar şi indicat în mare parte.

Pe un post de televiziune rus, cu largă acoperire şi în Republica Moldova, de cîţiva ani buni adună audienţă considerabilă o emisiune dedicată copiilor talentaţi. Chestia cu talentul lor adeseori este destul de subiectivă, deşi, desigur, că e mult mai plăcut să te uiţi azi la copii pe ecrane decît la alt soi de producţie televizată. După mine, cel mai relevant moment în această emisiune este susţinerea din culise care vine din partea părinţilor copiilor participanţi. Da, show-businessul este o treabă destul de toxică pentru fragedele minţi juvenile, iar asemenea concursuri sînt mai mult distructive decît „descoperitoare de talente”, numai că toate se iartă cînd îi vezi pe părinţi cum îşi susţin puii. Sar şi strigă ca nişte puştani pe terenul sportiv din curtea casei: „Hai, scumpule, tu eşti cel mai bun, tu eşti cel mai tare, tu poţi, tu ai să reuşeşti! Ne mîndrim cu tine!”

Şi chiar dacă „cel mai bun” cîntă ca vai de el, oricum acest grup de cei mai afectuoşi suporteri şi pe urmă o ţin una şi bună: „Tu oricum ai fost cel mai bun, tu eşti nemaipomenit, tu ai fost cel mai tare, iar aceştia din juriu nu pricep nimic! Noi oricum ne mîndrim cu tine şi te iubim!”

Fără îndoială că, la fel ca în alte cazuri, există şi aici un mijloc de aur. Care trebuie căutat mereu. Să nu schilodeşti un copil sau adolescent prin critică fără măsură, să-l lauzi şi să-l încurajezi, însă fără exces de zel, insuflîndu-i falsul gînd că el este de la sine înţeles într-atît de remarcabil că de acum înainte ar putea să nu mai facă nimic, afară de selfie. Toate aceste lucruri sînt evidente.

Doar că ... fiecare puşti ar trebui să aibă propriul minut de triumf, cînd s-a străduit şi a făcut ceva cum a putut, însă a fost susţinut de apropiaţi de parcă ar fi fost campionul lumii. Cu fraza „Scumpul nostru, ne mîndrim cu tine! Chiar dacă acum ceva a fost imperfect, următoarea dată anume tu vei învinge neapărat. Altfel nici nu poate fi!” Şi să vezi că de multe ori aşa şi se întîmplă. Persanii au fost mare înţelepţi cînd au lansat zicala cu măgarul şi fînul.

Lilia GRUBÎI