Mică enciclopedie de cultură generală

Dintre cei 266 de papi care au guvernat Biserica Catolică, 10 se remarcă nu tocmai printr-o istorie fericită. Iată o scurtă trecere în revistă a erorilor care le-au pecetluit soarta.

1. Liberius, 352-366

Papa Liberius a fost primul papă necanonizat. A avut întîietatea în timpul apogeului ereziei ariene, în timpul căreia o parte dintre creştini accentuau partea umană a lui Iisus. Împotriva ereziei lupta patriarhul Alexandriei, Athanasius, care ungea episcopi “ortodocşi”. Papa Liberius, în loc să îl apere pe camaradul său, a semnat un act prin care îl condamna. Apropiindu-se de finele pontificatului, îşi retractează semnătura şi îl reinstituie. Papa Liberius nu a întreprins nici o măsură pentru a pune capăt confuziei din sînul Bisericii.

2. Honorius I, 625-638

Ca şi Liberius, Honorius este condamnat şi excomunicat pentru erezie la cel de-al şaselea sinod din 680. Erezia în cauză este monothelismul, care vede doar scopul divin în natura lui Iisus, şi nu dubla sa fire. Patriarhul Sergius din Constantinopol îi scrie lui Honorius I cerîndu-i să se pronunţe în legătură cu delicata problemă. În loc să ofere o clarificare, papa nu face nimic. Lipsa lui de iniţiativă este atît de scandaloasă încît, vreme de trei secole, fiecare papă trebuia să declare că respinge erezia precum şi iniţiatorii săi, dar şi pe cel care i-a susţinut.

3. Stefan al VI-lea, 896-897

Papa Stefan al VI-lea a fost hirotonisit de către papa Formosus, care în timpul pontificatului a fost excomunicat fiind acuzat că şi-a părăsit scaunul pontifical şi că a conspirat împotriva instituţiei. A fost, în fine, iertat şi s-a întors la Roma, dar cînd Stefan ocupă Scaunul, dă ordin de exhumare a cadavrului lui Formosus, căruia i se intentează proces (faimosul sinod al cadavrului). Formosus este acuzat de erezie, violare a canoanelor, sperjur. Papa Stefan ordonă confiscarea veşmintelor sale şi tăierea a două degete de la mîna dreaptă, după care trupul îi este aruncat în Tibru. După Sinod, opinia publică se întoarce împotriva lui Stefan. Este prins într-o revoltă şi ştrangulat.

4. Ioan al XII-lea, 955-964

Pe linie maternă, Ioan făcea parte din cea de-a şaptea generaţie de descendenţi ai lui Carol cel Mare. Ioan a fost liderul temporal şi spiritual al Romei şi în timpul domniei sale practic a transformat-o într-un bordel. Degradarea morală devenise o problemă majoră. După încoronarea lui Otto I ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru a-şi asigura poziţia într-un eventual război cu Berengar al II-lea al Italiei, începe tratative cu acesta. Aflînd de trădarea sa, Otto I se întoarce la Roma după înfrîngerea lui Berengar. Convoacă un Conciliu care îl depune pe Ioan şi îl alege în schimb pe Leon al VIII-lea. Dar Ioan revine la Roma cu susţinători şi depune, la rîndul său, pe Ioan. Otto îi promite sprijinul său lui Ioan, dar înainte ca lucrurile să degenereze de tot, Ioan moare, ucis posibil de soţul uneia dintre amantele sale.

5. Benedict al IX-lea, 1032-1048

Benedict al IX-lea a ocupat tronul pontifical din 1032 pînă în 1044, din nou în 1045, şi, în fine, din 1047 pînă în 1048, singurul cu o perioadă atît de discontinuă. A dus o viaţă extrem de haotică, avînd puţine calităţi care să-l recomande pentru instituţia reprezentată, în afara unor legături sociale puternice şi a studiilor teologice. Petru Damian îl descrie drept un demon deghizat în haine preoţeşti Liber Gomorrhianus, un tratat despre corupţia papilor, acuzîndu-l de bestialitate şi homosexualitate. Şi episcopul Benno din Piacenza îl acuza de adulter şi crime, iar papa Victor al III-lea pomenea numai de violuri şi alte acte reprobabile. Benedict renunţă la papalitate pentru prima dată pentru o sumă imensă de bani, a doua oară probabil pentru a se însura şi a treia oară a fost obligat să se retragă de către viitorul papă Damascus.

6. Bonifaciu al VIII-lea, 1294-1303

Din cauză că regele Franţei, Filip al IV-lea, a taxat clerul pentru a-şi finanţa războaiele, Bonifaciu al VIII-lea a redactat una dintre cele mai importante bule papale din istoria catolicismului: Unam Sanctam. Aceasta stipula că şi puterea spirituală, şi cea temporală se află sub jurisdicţie papală şi că regele îi era subordonat papei. Este afirmarea fără preget a superiorităţii Bisericii Catolice. Dar Filip ripostează, refuzînd trimiterea fondurilor către Roma, necesare pentru funcţionarea Bisericii. Bonifaciu cedează regelui, dar doar pe perioada urgenţei. Papa este declarat eretic, dar şi el îl excomunică pe rege. Pe 7 septembrie 1303, o armată condusă de familia Colonna îl surprinde pe Bonifaciu la reşedinţa sa de la Agnani. Refuzînd să se retragă din funcţie, Bonifaciu este bătut crunt, dar eliberat trei zile mai tîrziu, murind la o lună după incident.

7. Urban al VI-lea, 1378-1389

Urban VI a fost primul papă din timpul schismei Occidentului şi ultimul selectat din afara colegiului cardinalilor. Odată ales, s-a lăsat în voia acceselor sale de furie. Cardinalii au recunoscut greşeala, alegînd un alt papă în locul lui, pe Clement al VII-lea, care s-a instalat la Avignon. Biserica se afla în fierbere. Au existat anti-papi, pretendenţi rivali la tron, dar în cazul acesta liderii legitimi ai Bisericii i-au învestit pe ambii papi. Conflictul a avansat repede de la o problemă clericală la o crizã diplomatică care a scindat Europa. Liderii seculari trebuiau să aleagă pe care papă să-l recunoască. Schisma a fost anihilată 40 de ani mai tîrziu, cînd papii au abdicat şi a fost ales un singur succesor, Martin al V-lea.

8. Alexandru al VI-lea, 1492-1503

Rodrigo Borgia, adică papa Alexandru al VI-lea, a devenit sinonim cu decadenţa absolută la care ajunsese instituţia papalităţii. Ascensiunea sa nu a provocat mare vîlvă la început, acesta ocupîndu-se de administrarea corectă a dreptăţii şi de o guvernare bazată pe ordine. Dar în scurt timp i se manifestă pasiunea pentru infiltrarea rudelor la curte pe cheltuiala Bisericii. Pentru a-şi împlini scopul, era capabil de orice crimă. Alexandru a avut trei fii şi pe faimoasa Lucrezia. În timpul pontificatului său, face tot ce-i stă în putinţă pentru a permite avansarea copiilor săi. Pentru a-şi impune dominaţia asupra colegiului cardinalilor, Alexandru mai învesteşte alţi 12, printre care şi pe fiul său Cesare, de numai 18 ani, şi pe Alexandru Farnese, fratele uneia dintre amantele sale, frumoasa Giulia Farnese. Alexandru moare pe 18 august 1503 la vîrsta de 72 de ani, cel mai probabil otrăvit, conform descrierii simptomatice realizate de Burchard.

9. Leon al X-lea, 1513-1521

Papa Leon al X-lea a rămas în istorie în principiu datorită bulei rostite împotriva lui Martin Luther şi a neputinţei de a opri reforma începută odată cu publicarea celor 95 de teze la Catedrala din Wittenberg. Cînd urcă pe tronul papal, se spune că ar fi zis: “Dacă Dumnezeu tot ne-a dat papalitatea, măcar să ne bucurăm de ea”. Creştinătatea capătă un uşor aspect păgîn, datorită pasiunii pentru arta şi creaţiile precreştine, viciilor culturale care îl supărau pe Luther. Unii cardinali ofensaţi de extravaganţa papei, conduşi de Alfonso Petrucci din Sienna, au plănuit un asasinat, descoperit de papă şi pedepsit pe măsură. Gurile rele spuneau că, de fapt, Leon inventase comploturile pentru a se înstăpîni asupra averilor cardinalilor pe care papa îi detesta. Leon a ridicat totuşi nivelul cultural al Bisericii, rafinînd şi înfrumuseţînd viaţa de la curtea pontificală.

10. Clement al VII-lea, 1523-1524

 Clement VII (Giulio di Giuliano de’ Medici) s-a remarcat printr-o abilitate politică deosebită, posedînd toate calităţile unui bun diplomat. Totuşi, era considerat destul de profan şi indiferent la ce se petrecea în jurul lui, incluzînd reforma protestantă. Politica sa, totodată, a provocat ascensiunea partidei imperiale din Curia: soldaţii cardinalului Colonna au jefuit Vaticanul şi au dobîndit stăpînirea asupra întregii Rome. Umilit, papa promite că va readuce instituţia de partea Imperiului. Oricum rămăsese singur în Italia, pentru că ducele de Ferrara a luat şi el partea Imperiului, permiţînd intrarea fără probleme în Roma a armatelor lui Carol al III-lea, duce de Bourbon, şi Georg von Frundsberg. Carol moare în timpul asediului, iar trupele sale neplătite pradă oraşul nestingherite, în 1527. Seria nesfîrşită de crime, violuri şi vandalisme pun capăt frumuseţii renascentiste a oraşului. Clement a fost ţinut captiv în palatul de la Sant’ Angelo vreme de şase luni. După ce îi plăteşte pe unii ofiţeri imperiali, fuge şi se adăposteşte în Orvieto şi Viterbo. Se reîntoarce într-o Romă devastată în octombrie 1528. În consecinţă, se vede nevoit să se supună împăratului, agreîndu-i politica dură împotriva protestanţilor. Papa a rămas în istorie şi pentru că a dispus, cu cîteva zile înainte de a muri, ca Michelangelo să picteze Judecata de Apoi în Capela Sixtină.

Sursa: listverse.com